Una dintre piesele mele favorite din muzica clasică este Adagio-ul lui Albinoni, pe care-mi pare rău că n-ajung s-o ascult mai des. Iar în momentul în care am auzit că cineva s-a încumetat s-o adapteze la sunetul vremurilor noastre am devenit brusc interesat. După care am urmărit-o pe respectiva artistă și în calitate de jurat la Vocea Franței pe vremea pandemiei. Și m-am trezit și plin de respect la adresa ei. Drept pentru care mi-am spus că nu-mi voi refuza plăcerea de a o urmări și live, dacă voi avea ocazia. Și astfel m-am trezit din nou în afara zonei mele de confort, pentru că Lara Fabian nu cântă piese pe care în mod normal le-aș asculta prin metrou sau la plimbare. Dar are o bază de fani fideli, de vârste mai degrabă apropiate de a mea, pe care-i tratează cu respect și modestie. Adică n-am mai auzit pe nimeni vreodată să spună de atâtea ori mulțumesc pe scenă. Și nici n-am mai văzut atâția admiratori invadând spațiul din fața scaunelor cu flori pentru preferata lor, întrerupând concertul timp de minute bune. Din punct de vedere vizual, show-ul artistei canadiene mi-a amintit de anii ’80, cu o scenă retro, în trepte luminate, și cu o mică orchestră. Dar calitatea sunetului a fost demnă de zilele noastre. Iar despre voce, numai de bine, pentru că Lara Fabian și-a păstrat timbrul care-o face inconfundabilă. Nu voi reveni, pentru că nu e chiar genul meu de muzică, dar nici n-am plâns după bani sau timp. Un artist adevărat merită oricând aceste eforturi, fie doar și din recunoștință pentru ceea ce are de oferit.