Pentru unii muzica italiană înseamnă Celentano. Alții preferă Laura Pausini. Cei mai tineri ascultă Måneskin. Și toți amatorii de muzică italiană se uită la San Remo. Și eu mă mai uit, dar artiștii mei preferați din Italia mă tem că nu vor ajunge prea curând acolo. Pentru că Lacuna Coil prestează cu totul altceva decât se caută la celebrul festival. Un fel de metal gotic combinat cu un pic de industrial care a depășit deja un sfert de secol de succes. Așa cum o tot demonstrează prestațiile live ale Cristinei Scabbia și colegilor săi, care au trecut recent din nou prin zona mea de interes. A rezultat un show de o oră jumătate, cu piese din toate epocile carierei trupei, partea leului fiind compusă din cele opt piese de pe ultimul album, Sleepless Empire, apărut prin februarie anul acesta. Piese pe care le ascultasem de zeci de ori în lunile de dinainte de concert, nu ca pregătire, ci pentru că chiar mi-au spus ceva. De la The Siege la Never Down, trecând prin blasfemia (vorba vine) In Nomine Patris, vorbim de secvențe sonore mature și bine aranjate instrumental, care sună bine și live. Aici e adevărat că se simte mai bine și vocea masculină, Andrea Ferro, care, pentru prima dată de când ascult și văd Lacuna Coil, face o reală concurență Cristinei, una dintre personalitățile feminine de primă mărime din metalul european actual. Așa că, una peste alta, am avut parte de un concert reușit. Atât de reușit încât am trecut cu vederea lipsa clapei de pe scenă, deși instrumentul cu pricina poate fi auzit cam pe toate albumele trupei. Și lipsa cover-urilor la Losing my Religion și Enjoy the Silence, două din piesele mele favorite de la ei. Dar nici nu am fost extrem de impresionat, dovadă că am preferat să cumpăr discul fără semnăturile artiștilor in loc să dau dublu pentru autografele lor.