Dacă ai dat click pe titlu pentru că ești fan al filmelor indiene sau al muzicii aferente, îmi cer scuze pentru clickbait-ul nevinovat pe care-l folosesc nu din disperare după cititori, ci pentru că fix asta mi-a inspirat cel mai recent concert pe care l-am văzut și auzit. Într-un mod cu totul și cu totul neașteptat, cele două ore și un pic de Kraftwerk m-au condus, într-un loc care mi s-a părut pentru prima dată de când îl frecventez, Arenele Romane adică, perfect pentru un asemenea spectacol, pe drumul din ce în ce mai lung al memoriei. Pentru că, de la prima notă prestată de cei patru tipi în costume identice demne de seriale SF care se respectă, totul a sunat familiar. Asta în ciuda faptului că eu am ajuns la respectivul concert pe motiv de mimetism, că mi-au povestit prietenii care se pricep la muzică despre el, și snobism, ca să mă laud și eu după aia (ceea ce, de altfel, și fac acum) că am fost acolo. Motive care au devenit desuete instantaneu, în fața unui sunet impecabil și a unei interpretări pe măsură, caracterizată de virtuozitate fără pic de emoție. Adică aveam senzația că pe scenă nu erau oameni, ci roboții care, de altfel, au și făcut deliciul publicului la ultima, și cea mai cunoscută piesă a cvartetului german. Pe care, la fel ca și pe toate celelalte, nu știam că de fapt o știu. Pentru că asta a fost revelația întâlnirii cu Kraftwerk: sunetele nu erau noi, deși înainte de concert nu-mi puteam aminti nici măcar un nume de piesă. Deoarece muzica legendarei trupe a rulat multă vreme pe radioul cu care mi-am petrecut copilăria (probabil pentru că cenzorii comuniști nu considerau sunetele robotice și versurile fără predicat ca fiind subversive). Dar și pentru influența asupra multora din trupele care-mi plac. Așa se face că mi-am amintit cu bucurie despre The Model. Și despre The Robots. Ba chiar am zâmbit un pic la Autobahn, singura situație când termenul care desemnează cea mai detestabilă, pentru mine, rețea de autostrăzi, și ideea de distracție, sugerată de melodie, aveau sens în aceeași propoziție. Și am avut revelația, la Trans-Europe Express, că eram martor la concertul unei trupe cu adevărat europene, cu un sunet universal valabil și versuri în cele mai importante limbi ale continentului. Dar impresia cu care am plecat de la concertul care de fapt nu trebuie povestit, ci trebuie trăit, a fost, paradoxal pentru o trupă de mai bine de jumătate de secol, că muzica are viitor. Că nu contează cine o cântă (Kraftwerk mai are doar unul din membrii originali), ci contează cum și pentru cine o cântă. Și, judecând după numărul mare de adolescenți și tineri prezenți, aș îndrăzni să spun că muzica bună va găsi mereu calea spre generația următoare. Asta ca să fac totuși trecerea un pic forțată de la filmele indiene cu care am încercat să păcălesc vreun cititor mai puțin atent la unul din serialele mele preferate, celebrul Star Trek: The Next Generation, pe care mi l-a evocat nu numai ținuta muzicienilor de la Kraftwerk.