De săptămâna asta Piteștiul are cel mai mare ceas floral din România. Care cică nu va fi doar frumos, ci și util, în sensul în care va arăta și ora exactă, cu ajutorul GPS-ului. Primarul urbei spunea într-o știre de pe net că și-ar dori ca ceasul să devină loc de întâlnire, cum era cel de la Trivale, de pe vremea tinereții sale. Cumva mă îndoiesc, pentru că locul ales pentru ceasul floral, în zona statuii soților Aldea Teodorovici de pe Bdul Brătianu, este popular doar o dată pe an, când se sărbătorește unirea Basarabiei cu România.
Orașul natal al tatălui meu, unde am petrecut și eu câțiva ani din copilărie, rămâne fără trupa de teatru. Pentru că așa vrea primarul de acolo să facă economie. N-am mai fost de o grămadă de ani prin Focșani, dar tot îmi pare rău că oamenii de acolo vor fi nevoiți să renunțe la teatrul local. O instituție pe care eu, unul, am apreciat-o mereu în orașul care mi-a devenit casă după ce m-am mutat de la Focșani. Localitate care sper să-și schimbe primarul insensibil la cultură cu unul mai dus la teatru.
Luna asta se termină restaurarea Castelului Corvinilor. A durat vreo opt ani și a costat un pic peste 11,5 milioane de euro. Bani europeni, firește. Spre rușinea mea, n-am ajuns să intru acolo, cu ocazia singurei mele vizite în zonă, preferând să privesc cel mai frumos castel românesc de la distanță, alături de niște langoși foarte buni. Dar promit să intru curând și să admir și interiorul renovat.
Așa cum scriam și săptămâna trecută, invazia din Ceuta a fost și este doar un episod din lupta doctrinelor care conduc Europa. Episod în care România a jucat, conform tradiției, la două capete. Președintele, conservator cum îl știm, dar și dornic să facă pe plac suveraniștilor de pe la noi și de prin alte părți (acolo se numesc naționaliști), a semnat o scrisoare alături de alte 21 de state din UE în care dă vina pe Spania pentru că a fost invadată, dar mai ales pentru că a ales să-și legalizeze o parte din migranții ilegali. Pe de altă parte, ministra de externe a zis din prima că suntem solidari cu țara care ne-a primit peste un milion de compatrioți care căutau o viață mai bună. După care, văzând că problema din Ceuta s-a rezolvat rapid, toate statele semnatare ale scrisorii cu pricina, precum și celelalte, s-au anunțat solidare cu Spania. Cu unele promisiuni că se vor lua măsuri pentru a se evita situații similare. Rămâne însă gustul amar al unei solidarități subminate de doctrina politică, care ține loc, cel puțin în cazul patriei noastre, și de recunoștință și de diplomație.
Apropo de primul om din statul român, am citit cu plăcere declarația lui despre consensul politic privind trecerea la euro. Pentru că asta e tot ceea ce contează. Nu criteriile de la Maastricht, pe care le putem îndeplini sau nu într-un timp extrem de scurt, la fel cum au făcut și vecinii bulgari. Care nu păreau deloc să regrete renunțarea la leva luna trecută, când m-am nimerit pe acolo. Așa cum nu cred că regretă nici abonatul la târgurile săptămânale care a ieșit imediat să critice posibila trecere la euro ca fiind renunțare la suveranitate, adică trădare. Vorbesc despre un cetățean care are doar conturi în euro, după cum a declarat la stat înaintea alegerilor prezidențiale anulate. Și care îl admiră pe Vladimir Putin. Și al cărui proces pentru tentativă de lovitură de stat tocmai a început. Fix omul potrivit să vorbească despre trădare. De fapt doar un personaj din Caragiale, în variantă actualizată, dar de mai proastă calitate, ca și cum ar fi de pe Temu.
Un neerlandez de 74 de ani s-a trezit coborând treptele de pe plaja mea preferată din Belgia. Asta pentru ca a avut prea mare încredere în GPS. Am apucat să spun că omul era la volan? Sau că, spre marea mea surprindere, bazată pe povești de pe litoralul românesc, mașina lui nu era BMW?
Crește încet, dar sigur, numărul artiștilor europeni care se văd nevoiți să-și anuleze turneele în America de Nord pe motiv de probleme cu viza. Cele mai recente cazuri sunt Roxette și Hypocrisy, trupe care au în comun doar apartenența geografică. În ritmul ăsta, americanii vor rămâne doar cu trupele lor, iar artiștii europeni vor fi nevoiți să-și reconsidere prioritățile. Păcat de amatorii de muzică, picați la mijloc.
O bucată dintr-o rachetă de-a lui Elon Musk a picat, săptămâna asta, pe Lună. Și cam tot atunci au scăzut cu vreo 13% acțiunile firmei care se ocupă cu chestii cosmice a celui mai bogat om de pe planetă. Cu alte cuvinte, Space X a devenit prima firmă din istorie care-a picat și pe Pământ și pe Lună.
Și tot de la americani, pe-acolo unii încep să fie îngrijorați după ce un tip originar din Egipt, Abdul El-Sayed, a câștigat alegerile primare democrate din Michigan pentru Senat. Și asta pentru că, după Zohran Mamdani de la New York, alegerea asta arată că singura parte a democraților care are potențial de câștig contra MAGA sunt socialiștii care pot fi ușor calificați drept neocomuniști. Cu alte cuvinte, US are mari șanse, dacă scapă de extrema dreaptă, să dea peste cea stângă. Cum am zice noi, din lac în puț.
Pentru că nu erau suficiente milioanele de păreri de pe net, m-am gândit că lumea ar fi mai săracă dacă nu mi-ar cunoaște părerea despre cel mai comentat film al anului. Da, mi-a plăcut. Mult. Nu pentru acțiune, cu toate că este din belșug. Și nici pentru efecte, mai ales că n-am prins loc la cinema-ul IMAX de 70 mm din Bruxelles, unul dintre foarte puținele din Europa care au sistemul pe care marele Christopher Nolan l-a gândit. Ci pentru viziunea asupra lumii pe care o propune regizorul. Viziune care face din personajul principal un antierou de acțiune, care-și pune tot timpul întrebări pertinente despre sensul vieții. Și care o face, de exemplu, pe Elena să fie mai relevantă prin ceea ce spune decât prin ceea ce se presupunea că este, și anume frumusețea care-a dus la zece ani de război și la dispariția unei nații. Mă opresc aici cu spoilerele și vă sfătuiesc să vedeți Odiseea. Nu pentru că e la modă, ci pentru că e un film complet și complex, care-și merită miliardul de dolari încasat până acum.