Una dintre primele trupe de metal pe care le-am descoperit imediat după Revoluție, când televiziunile noi umpleau spațiul de emisie cu clipuri de pe Super Channel, a fost Accept. Dar nu cu vocalistul consacrat, Udo Dirkschneider, care tocmai plecase, ci cu David Reece, pe care, de altfel, l-am și văzut, la defunctul festival de la Corbi, cântând piesa mea preferată de la grupul german, Generation Clash. Dar curiozitatea rămăsese, așa că am fost nevoit să recompun trupa din bucăți. A urmat, deci, trupa actuală, cu un alt vocalist, care mi s-a părut chiar bună. După care trebuia cumva să-mi completez impresia cu Udo, care acum cântă sub numele lui de familie, după ce a încercat tot felul de formule solo. Prima impresie a fost că, pe lângă instrumentiștii săi mai tineri, mai musculoși și mai tatuați, s-a rătăcit un bunicuț cu figură simpatică. Care-mi amintea, cumva, de unul din foarte puținii mei prieteni din politica argeșeană, care avea cu totul și cu totul alte gusturi muzicale. După care Udo a început să cânte, demonstrând instantaneu că vocea aceea inconfundabilă e tot acolo. Ceea ce a făcut, și cu ajutorul unor riffuri care mi-au mers fix la inimă, ca hituri precum Metal Heart sau Princess of the Dawn să sune aproape la fel ca acum zeci de ani. Iar celebrul album Balls to the wall, cântat integral, că asta era tema turneului, mi-a dat senzația că cei 40 de ani de la lansarea sa au trecut fără urme. Și că domnul Dirkschneider n-are 72 de ani, ci mult mai puțin, în ciuda fizicului care-i contrazice cumva energia. De aceea, chiar dacă nu sunt un mare fan Accept, dacă o să mai am ocazia să-l revăd și să-l aud cântând din nou, nu voi zice nu.