Eu cred în șansa a doua. Și în viață, și în muzică. De aceea, când se ivește ocazia să revăd o trupă care mă interesează, dar care m-a dezamăgit la prima experiență live, o fac. Așa se face că m-am dus din nou să văd Life of Agony, formație legendară din adolescența mea, al cărei prim album intitulat River Runs Red m-a impresionat la lansare și de-atunci încoace. Acum vreo doi ani i-am prins într-un festival, dar calitatea proastă a sunetului și atmosfera nu prea plăcută m-au trimis la plimbare după doar trei piese. Acum, într-o sală cu acustică rezonabilă, a fost mult mai bine. Și sunetul a fost mai clar, și angajamentul trupei mai substanțial. Iar modul în care au cântat This Time, piesa mea preferată de la ei, m-a convins. Cu toate că, sincer să fiu, aș fi rămas și dacă nu-mi plăceau, datorită headliner-ului. Pentru că Biohazard era o altă trupă pe care-o ascultam la greu în anii adolescenței, atras nu neapărat de versurile militante presărate cu înjurături, ci mai degrabă de ritmul specific metalului cu iz de hardcore pe care-l prestează. Am avut din plin asta și acum, în ciuda timpului trecut. Tipii se apropie de 60 de ani, dar asta nu se simte nici la voci, nici la energia de pe scenă, ca să nu mai vorbim de pachetele de mușchi ale solistului principal Evan Seinfeld, care fac de rușine pe mulți forțoși la jumate din vârsta lui. Iar piesa mea preferată, Tales from the Hard Side, a sunat fix cum îmi doream. În cazul lor n-a fost vorba de o a doua șansă, ci de o confirmare, după ce-i văzusem în premieră acum vreun deceniu, într-un club luxemburghez. Iar faptul că a fost un concert sold-out mă convinge că nu sunt singurul cu părerea asta.