Nu-mi dau seama cum am supraviețuit o lună jumate fără concerte. Da, au fost Sărbătorile, plus ceva vacanțe, dar asta nu poate fi o explicație pertinentă pentru un dependent de muzica live. Dar liniștea s-a terminat, și la figurat, dar mai ales la propriu, odată cu primul show al lui 2025, cu un afiș care promitea mult. Prima trupă era Rotten Sound, din Finlanda, niște tipi care cântă fix acel gen de death-metal pe care eu îl detest, bazat pe grohăituri multe și ritm puțin spre deloc. Sau cel puțin asta a fost prima impresie, oarecum modificată ulterior de piesele care sunau din ce în ce mai bine pe măsură ce se apropia finalul jumătății de oră de recital, că nu primești cu mult mai mult dacă ești doar trupă, și aceea necunoscută, de deschidere. Nu au meritat efortul de a le face poză, așa că, dacă sunteți curioși, căutați-i pe net.
A urmat o formație legendară de peste Ocean, numită Brujeria, de care auzisem prima dată cu decenii bune în urmă. Cânta un fel de hardcore latino, inspirat din viața reală, de obicei violentă și sângeroasă, din partea de sud a Americii de Nord. Piesele erau scurte, dar intense, cu niște riffuri interesante, în ciuda vocii destul de greu de urmărit pentru nivelul meu încă departe de maxim în limba lui Cervantes și Messi. Toți membrii trupei purtau baticuri peste față, de genul celor pe care le folosești contra gazelor lacrimogene. În plus, pentru senzații tari, pe scenă era un cap de mort plin de sânge (sper fals) înfipt într-o țepușă, care la un moment dat avea lasere în ochi. Iar pentru senzații și mai intense, la final solistul, un nene căruia nu i-am putut desluși decât chelia, nu și trăsăturile, s-a apucat să învârtă o macetă care părea destul de reală pe scenă. După acest recital rămân însă și cu două faze care m-au uns pe suflet. Prima a fost la o piesă legată de consumul de droguri, la care tot publicul s-a declarat antidrog. Dacă precizez că acest lucru se întâmpla în Anvers, unul dintre orașele cunoscute pe plan mondial pentru traficul de stupefiante, înțelegeți mai ușor bucuria mea. Cât privește a doua secvență care mi-a rămas în minte, ca anticomunist ce mă aflu, a fost la piesa Revolucion, care avea, la final, un vers care compara comunismul cu satanismul.
La final au urcat pe scenă britanicii de la Carcass, pentru care și venisem. Death metalul cu aromă de grindcore nu e neapărat genul meu preferat de zgomot, dar trupa asta a scos la un moment dat un album care mie și acum, după mai bine de trei decenii, mi se pare genial. Iar prestația live, care a cuprins, spre norocul meu, și câteva piese de pe Heartwork, mi-a confirmat parțial așteptările. Și asta pentru că partea instrumentală a fost la înălțime, în ciuda acusticii nu extrem de bune a micii săli de concert (că metalul extrem nu prea mai vinde bilete în ziua de azi). Cât despre Jeff Walker, singura constantă a legendarei trupe din orașul Beatleșilor am senzația că, odată cu părul, dispărut pe motive de calviție, s-a mai dus și un pic din vocea care făcea Carcass foarte ușor de recunoscut și de apreciat. Cu toate acestea, show-ul a avut succesul pe care îl merita un prim spectacol al turneului. Am văzut și niște mosh-pit-uri, acele mișcări circulare de oameni de obicei tineri și veseli care se tot împing unii în alții, spre deliciul celor care sunt suficient de departe ca să nu fie loviți. Nu și al meu, însă, pentru că, în ciuda multor concerte de metal la care-am participat, nu sunt nici acum impresionat de respectiva învălmășeală.
Una peste alta, însă, a fost o seară agreabilă cu trei stiluri diferite de metale grele, din trei zone importante pentru istoria muzicii, și anume patria inventatorilor genului, Black Sabbath, ținutul scandinav al black-metalului și California, loc de unde provin multe trupe adevărate ale genului. Semne bune anul are. Măcar muzical, că altfel n-aș pune mâna în foc.