Trebuia să fie un concert banal, după o zi normală, cu muncă dimineața, un pic de odihnă și un pic de shopping de mobilă. Nu de alta, dar era a opta oară când vedeam trupa asta, deci ce ar fi putut să-mi mai spună/cânte în plus? Mai ales că ultima dată când o văzusem, în urmă cu mai puțin de doi ani, mă cam dezamăgise. Am decis, totuși, să-i mai dau o șansă, pentru că sunt și eu om și am anumite slăbiciuni. Care nu s-au extins la trupele din deschidere, pentru că am ajuns doar cu vreo 20 de minute înainte de partea principală a concertului. Spre norocul meu, pentru că muzica de fundal venea de la Dead Can Dance, una dintre cele mai interesante trupe pe care-am avut norocul să le ascult și să le și văd live. După care a început recitalul Paradise Lost, că de asta venisem. Prima piesă a fost Serpent on the Cross, deschiderea noului album, Ascension, despre care mulți spun, și sunt de acord cu ei, că sună fix ca muzica din epoca de glorie a englezilor. Atunci când îi puteai vedea pe MTV, la Headbanger’s Ball, iar casetele cu ei erau piratate la greu. A urmat o tură de mai bine de o oră prin istorie, cu una, maxim două piese de pe câte un album mai mult sau mai puțin important. Da, a fost și True Belief, pe care n-o prea cântau live în ultima vreme. A mai fost și Nothing Sacred, de pe Host, cel mai soft album al lor, nu chiar cea mai bună alegere de acolo, dacă ar fi să-mi dau cu părerea. Am fost, însă, impresionat de Faith Divides Us, Death Unites Us, dar și de Requiem, un pic mai mult decât de restul, și ele prezentate bine, atât instrumental, cât și vocal. Drept pentru care, la finalul cu Silence like the Grave, tot de pe ultimul album, am plecat încântat. Paradise Lost se țin în continuare bine, așa că am șanse să-i revăd. Poate n-o să mai scriu, să nu plictisesc lumea, dar oricum o să mă bucur de muzica lor, așa cum o fac de mai bine de trei decenii.