Mie la început nu mi-au spus nimic. O altă trupă americană care combină un pic de hip hop cu ceva hardcore și mai bagă un pic de metal acolo, să fie. E drept că erau două voci care se completau foarte bine, dar pentru melomanul din mine de la acea vreme n-a fost suficient ca să mă miște spre concert. Anii au trecut, trupa a devenit din ce în ce mai mare, până când, la momentul când unul dintre vocaliști, cel cu timbrul cel mai interesant, s-a sinucis pe motiv de depresie, din păcate tot mai des întâlnit în lumea noastră, totul a picat. Totul, cu excepția legendei. Care a continuat să existe și să vândă discuri și să genereze streaminguri la greu. Așa a ajuns și la fii-mea, meloman în devenire, care a devenit rapid amatoare de Linkin Park. Drept pentru care, la momentul la care trupa a decis să se reformeze, am început să fiu și eu atent. N-am ascultat tot albumul de relansare, ci doar primul extras pe single, The Emptiness Machine, care mi s-a părut interesant. Mai ales că am apreciat îndrăzneala de a înlocui o voce masculină excepțională, a regretatului Chester Bennington, cu a unei tipe, fie ea destul de talentată, Emily Armstrong. După care a început nebunia cu turneul de relansare, care, previzibil, a atras o grămadă de lume. I-am ratat în toamna lui 2024 la Paris, dar am reușit să prind bilet la Arnhem, în Olanda, în iunie 2025. Firește, mai mult pentru fiica mea, dar mărturisesc că și eu eram curios. Prima impresie n-a fost prea bună, pentru că sala, ultramodernă și arhiplină de altfel, nu avea chiar nivelul calitativ de sonorizare pe care-l speram. Dar show-ul a compensat din plin, pentru că trupa nu numai că a demonstrat că a luat-o de la zero, cum spune și titlul discului de revenire, dar a făcut-o cu un entuziasm destul de rar în zilele noastre la artiștii care umplu stadioane la prețuri care trec foarte ușor de suta de euro. Noua vocalistă, într-o ținută extrem de sportivă, s-a ridicat la nivelul așteptărilor, iar vocalistul rămas din vechea formulă, Mike Shinoda, și el îmbrăcat foarte casual, a arătat de ce Linkin Park a meritat și merită banii. Plus că omul chiar se simțea bine înapoi pe scenă, la fel ca și colegii din trupă. La nivel de piese, au cântat cam tot ce trebuia și cum trebuia, cu mențiunea că, spre surprinderea mea, cel mai mare succes l-a avut, dovadă fiind publicul ridicat la unison, In the End. Și asta chiar dacă Numb a avut o versiune un pic mai veselă, gen Johnny Cash, cum spunea Shinoda. A fost unul din momentele acelea despre care spune o veche reclamă Mastercard, când bucuria copilului este neprețuită. Pentru că chiar a meritat efortul. Și poate o să vreau să repet experiența. De data asta nu numai pentru copil sau din curiozitate. Ci pentru că noul Linkin Park îmi place. Și cred că are potențial de creștere și mai mare la această a doua viață.