Prietenul Gabi Cazan, de la care am învățat o grămadă despre muzică și nu numai, și-a lansat cartea Rock&roll. Forever într-o emisiune realizată de fostul meu coleg de breaslă Jean Dumitrașcu, unul dintre oamenii de la care am învățat câte ceva la începutul carierei mele jurnalistice. Și mi-a făcut plăcere să particip, chiar dacă de-abia la fața locului (la Centrul Cultural din Pitești) am aflat că sunt și eu menționat în carte. Dar nu ăsta e principalul motiv pentru care cartea e importantă și merită citită. Ci pentru că pasiunea autorului, pe care o împărtășesc, a dat naștere unei mici și dinamice enciclopedii rock, bazate exclusiv pe memoria omului care a scris-o. Ceva care aduce, mai pe departe, cu cronicile mele morocănoase, dacă stau bine să mă gândesc. Dar mai bine documentat. Și mai bine scris. Didactic chiar, de ai senzația că ai în mână un curs de facultate. Într-un oraș în care rock-ul n-a fost niciodată prea bine primit, cartea lui Gabi, profu’ meu și-al altora, e o realizare de excepție.
Piteștiul are prima sa parcare supraetajată semiautomată. Adică cele mai multe locuri sunt pe sistem puzzle, care permite parcarea pe platforme mobile. Minunea se află în fostul meu cartier, în Trivale. N-arată deloc rău și sper că va fi urmată curând și de altele, pentru că orașul chiar are nevoie de ele. Și, apropo, mi-a plăcut faza cu primarul care s-a tras în poză când a parcat acolo. Pentru că era îmbrăcat normal, cu pantaloni și tricou, nu la cravată, și pentru că nu e cu mult mai priceput la parcare ca mine.
Azi se termină, la Pitești Arena, Trofeul Carpați la handbal feminin U18. Participă patru echipe, adică Tunisia, Japonia, Egipt și România. Este un test important înainte de Campionatul Mondial care va avea loc prin zonă, începând de miercurea viitoare și până pe 9 august. Atunci vor fi meciuri la Pitești, Mioveni, Craiova și Râmnicu Vâlcea, iar finala va avea loc la Pitești Arena. Nu sunt un mare fan de handbal, dar, dat fiind ca sunt prin preajmă, poate ajung, fie și doar de curiozitate. Că handbalul a fost și a rămas un sport la care chiar însemnăm ceva pe plan internațional.
Mare scandal că un fost prim-ministru s-a văzut cu un fost președinte de CJ, întâmplător sau nu urmărit internațional, pe lângă lacul ăla de unde-am pus eu poză săptămâna trecută, unde, zic sursele proguvernamentale, camera ar costa 800 (sau 1400) de euro pe noapte. Ca să se revanșeze, televiziunea unui condamnat penal, devenită de opoziție după ce partidul său preferat (din care fac, sau au făcut, parte și cetățenii despre care scriu un pic mai sus) a trântit guvernul, prezintă poze cu un actual ministru care îndrăznește să meargă la mare la turci “când toată țara fierbe” (am întâlnit, recunosc, și burtiere mai inteligente). Sincer, eu nu înțeleg care e problema nici într-un caz, nici în celălalt. Oamenii cu pricina sunt liberi să facă ce vor, fie să se vadă cu colegi urmăriți penal, fie să facă plajă oriunde le vine (deși Turcia, pe motiv de dictatură nedeclarată, dar reală, n-ar fi opțiune de vacanță dacă aș fi ministru progresist al unui stat democratic). Iar de fazele astea de mânie proletară credeam că am scăpat după 36 de ani de libertate.
Apropo de reflexe din alte timpuri, Primăria Oradea interzice, pentru a patra oară consecutiv, marșul Pride. Motivul, dat de primarul căruia i-a lăsat premierul Bolojan funcția, este legat de bunele moravuri. Se pare că e mai ușor să refaci centrul unui oraș decât să schimbi mentalitatea celor care-l conduc dintotdeauna.
Un studiu realizat de Deutsche Bank spune că orașul cu cea mai bună calitate a vieții din lume este Luxemburg. Eu n-am stat în orașul propriu-zis, ci undeva prin zonă, pentru câțiva ani, și tind să dau dreptate studiului. Nu neapărat pentru transportul public gratuit, ci pentru senzația pe care o am de fiecare dată când sunt acolo. Plus că-mi voi aminti mereu cât de bine m-a tratat statul acolo.
După ce scapă de președintele pus de Viktor Orban, actuala putere maghiară vrea s-o pună șef de stat pe Judith Polgar. Este un nume de care am auzit prima dată acum mai bine de patru decenii, când eram pasionat de șah. Și asta pentru că viitoarea președintă a vecinilor a fost și a rămas cea mai bună jucătoare a sportului minții din toate timpurile. Nu-mi rămâne decât să sper că alegerea unuia dintre cei mai inteligenți cetățeni ai țării ca șef al acesteia să aibă rezultate mai bune decât la noi, unde am crezut că un câștigător de olimpiadă internațională de matematică va fi o opțiune bună.
47,2% dintre români vor democrație. 46,3 % ar renunța la ea, pentru ordine și stabilitate. Așa zice un sondaj INSCOP, una din casele acelea care au dat constant estimări greșite la alegeri. De asta n-aș intra încă în panică. Încă, pentru că tendința spre ieșirea din democrație este vizibilă de ani buni în patria mumă. Iar anularea alegerilor fără o explicație clară nu ajută. Asta ca să dau un singur exemplu de derapaj antidemocratic de pe la noi.
Apropo de derapaje antidemocratice, președintele din Nicaragua a anunțat că interzice alegerile. Daniel Ortega, dictatorul de facto al statului din America Centrală, motivează decizia prin dorința de a împiedica opoziția să ajungă la putere. Nimic anormal pentru cineva disperat să rămână la putere, dar aș remarca sinceritatea omului, care spune ce gândesc alți dictatori ai unor țări care se pretind democratice și organizează alegeri trucate cu largul concurs al unei opoziții de fațadă, precum țara aia după care suspină suveraniștii noștri.
S-a terminat cel mai… și cel mai… campionat mondial de fotbal din istorie. Ținut în mare parte în țara care-a reușit să pervertească, printre altele, superlativul relativ. Transmis în România de o televiziune (aceeași la care prestam în altă viață) cu unii dintre cei mai slabi comentatori pe care am avut neplăcerea să-i ascult (inventatori, printre alții, ai orașului New York-New Jersey). A câștigat preferata mea, după unul dintre cele mai proaste meciuri ale sale de la acest turneu final. Dar au triumfat, până la urmă, fair-play-ul și fotbalul ca sport de echipă în general. Pentru că nu a câștigat Lamine Yamal (destul de slab, apropo), ci întreaga sa echipă. În fața autobazei lui Messi, care și-a arătat limitele. Și fotbalistice, dar mai ales civilizaționale (iar aici mă refer și la agresiunile de la final de meci ale învinșilor asupra învingătorilor). Pentru că fosta (ce bine sună acum) campioană a jucat murdar, agresiv și penibil (zero șuturi pe spațiul porții). De-aia am aplaudat mai mult cartonașul roșu primit de Enzo Fernandez decât golul victoriei iberice. A fost mai mult despre justiție decât despre sport.