Din diferite motive, artiștii noștri preferați ajung, la un moment dat, să ne dezamăgească. Ba pentru că vârsta le afectează vocea, ba pentru că sonorizarea la oarece festivaluri nu se ridică la nivelul așteptărilor, ba pentru prea multe vedetisme care dăunează serios calității actului muzical, ca să menționez doar câteva motive de dezamăgire pe care eu unul le-am încercat în ultimii ani. Așa am ajuns să mă duc fără prea mari speranțe din nou la un concert Testament, trupă pe care o ascult frecvent de prin anii ’90, dar care la ultimele două festivaluri unde-am prins-o m-a trimis urgent acasă după doar câteva piese. Motivul principal era vocea lui Chuck Billy, pe care instrumentiștii nu reușeau s-o compenseze, iar sunetiștii o făceau, cumva, și mai greu de suportat. La interior, însă, într-o sală nu foarte mare, lucrurile s-au schimbat, iar solistul de origine amerindiană și mexicană a sunat aproape ca pe vremuri, dacă ne gândim și la vârsta lui. Mai ales că repertoriul a inclus mai mult piese vechi, în ciuda faptul că respectivul concert venea la doar două zile de la lansarea celui mai recent album, numit Parabellum, care nu sună deloc rău. Dar, ca la multe alte trupe clasice din zona de metal, noile piese n-au prea mari șanse în concurența cu cele demult consacrate și intrate în mintea fanilor. Adică putea Chuck să cânte tot albumul nou de trei ori și tot n-ar fi putut egala emoția provocată de Return To Serenity, piesa mea preferată de la ei. Sau energia de pe Electric Crown, care-mi răsună încă în urechi. Iar pentru mine n-a contat neapărat vocea, cât combinația dintre riffurile lui Alex Skolnick și Eric Peterson și basul lui Steve Di Georgio, care face din Testament o trupă relevantă chiar și acum, la peste patru decenii de la debut. O demonstrează și publicul, compus nu numai din oameni cu oarece zone albe prin păr, ci și din puștimea care a dat serios de lucru agențiilor de pază la mosh-pit.