Cu toții ați văzut reclama aia cu “gustul de acasă”, la un produs de care, la acest moment, chiar nu-mi amintesc. Dar, ca român plecat definitiv din țara lui, o să-mi amintesc mereu de gustul de acasă, fie că vorbim de mâncare sau orice altceva. Cum a fost, de exemplu, cel mai recent concert la care am fost, pe Arena Națională. Nu, n-au fost trupe românești, dar atmosfera pe care am simțit-o m-a făcut să mă simt mai acasă decât în multe alte situații recente in care m-am aflat, fizic, pe teritoriul patriei mumă. A avut legătură cu prietenii cu care m-am văzut pe-acolo și cu care am schimbat impresii. Și, în egală măsură, a avut legătură cu ceea ce se întâmpla pe scenă. Pentru că Anthrax, trupa de deschidere (pe vremuri doar ideea în sine ar fi fost o blasfemie) este un pic de acasă. Că am crescut muzical cu ei și mai ales cu proiectul lor metalist-satiric numit Stormtroopers of Death, cu al său album cu titlu mereu actual, Speak English or Die. Da, au întârziat. Da, vocea lui Belladonna nu s-au auzit bine. Da, n-au cântat preferata mea, Black Lodge (nici n-ar fi avut cum, dat fiind că piesa cu pricina n-a avut mare succes, că nu s-a dat lumea în vânt după metal cu influențe Twin Peaks). Dar a fost Among The Living, cu riffurile de rigoare. Și Antisocial, cu refrenul care-mi merge mereu la suflet. Și Got the Time, slabă tehnic, dar plină de energie. Au terminat scurtul recital cu Indians, mai degrabă dezamăgitoare, dar impresia pe care mi-au lăsat-o a fost bună. După care a venit Bruce Dickinson și cu ai lui. Exact ce așteptam și mult mai mult. Da, a fost cel mai slab sunet pe care l-am ascultat live la Maiden. Da, la început vocea tipului comparat adesea cu o sirenă de alarmă aeriană nu a fost prea inteligibilă. Și da, au făcut varză piesa mea preferată, Wasted Years, ceea ce m-a făcut să plec mai devreme. Dar plusurile au fost mult mai multe. Atmosfera a fost excepțională, și n-o spun numai eu, care n-am prestat prea multe concerte pe meleaguri mioritice în ultimul deceniu. Energia de pe scenă a fost incredibilă, adică singurul indiciu că vedeam tipi de 60+ erau ocazionalele fire de păr alb. Setlistul a fost inteligent făcut, cu piese vechi, de genul Killers sau Murders in the Rue Morgue, dar și cu capodopere lungi precum Rime of the Ancient Mariner sau Seventh Son of a Seventh Son. La rifful de pe piesa de titlu al albumului meu preferat de la ei chiar mi-au dat lacrimile de emoție, apropo. Mă rog, n-au lipsit apropourile locale, de genul “săptămâna asta a fost ziua mondială lui Dracula” sau fluturat de tricolor în loc de Union Jack la The Trooper, că vorbim de profesioniști, nu? Dar au fost gesturi și expresii naturale, așa cum natural păreau că se simt pe scenă și tipii pe care-i ascult de aproape 4 decenii. Adică chiar a fost concertul de acasă, în mult mai multe feluri decât pot exprima prin scris.