Ca iubitor de teatru, dacă aș fi zilele astea prin Pitești, n-aș rata festivalul internațional de teatru în stradă, ale cărui prime spectacole mi s-au părut, din poze, firește, pasionante. Începând chiar cu primul, cel al ucrainienilor de la Lviv, dedicat tradițiilor și rezistenței vecinilor greu încercați de invazia rusă.
Ca bărbat născut și crescut în România, dar și ca tată de fată, am urmărit cu indignare ceea ce se întâmplă ca urmare a crimei din Cosmopolis, cu aerul unui deja-vu care se tot repetă. Destui dau vina pe victimă și pe meseria ei, în vreme ce ucigașul este rapid trecut la capitolul bolnavi cu capul și lăsat să-și doarmă somnul de veci. Iar atunci când cineva inteligent din presă, respectiv Adelina Mărăcine de la Hotnews, face legătura cu masculinitatea toxică propovăduită de actualii rezidenți români Tate, unii mari jurnaliști ai nației, precum Mircea Badea, se fac că plouă. Deși e vizibil cu ochiul liber de la mii de kilometri că o asemenea crimă are destule în comun cu cea care-a dat subiectul genialului și tristului serial Adolescence, pe care britanicii îl difuzează în școli. De aceea protestele de genul celui care-a avut loc la mijlocul acestei săptămâni sunt normale și chiar necesare, într-o societate în care feminicidul este încă privit ca o crimă oarecare.
Ca om care detestă cu pasiune petardele mă bucur cu oarecare reținere că a trecut legea care restricționează comerțul cu chestii zgomotoase care le strică multora dintre concetățenii noștri Revelionul. O sărbătoare pe care regret de fiecare dată când o prind în țară. Cu reținere pentru că știu cum se aplică legile în patria mumă.
Ca votant român nu mă întristează deloc că partidele extremiste își tot pierd membrii, și în special parlamentarii. Este normal să-ți plece lumea dacă nu ai nicio politică în afară de “Marș”. Iar atunci când ți-ai pus oameni pe listă doar pe criterii de obediență n-ar trebui să te mire că, după ce-ai pierdut alegerile prezidențiale, aceia și-au găsit rapid un alt stăpân.
Ca utilizator aproape exclusiv de low-cost nu mă miră că Wizz-ul de Oslo, a avut o întârziere de peste două ore din cauza unor pasageri care-au făcut scandal. Genul acela de pasager pe care-l poți întâlni pe cursele spre sau dinspre România consideră că i se cuvine totul și nu respectă regulile decât dacă are el/ea chef. Este genul care nu-și oprește telefonul în timpul zborului, care vorbește tare și colorat și care este primul care se ridică de pe scaun la aterizare, cu mult înainte să se oprească avionul. Și este genul care nu-mi lipsește când destinația sau punctul meu de plecare nu au legătură cu patria mumă.
Ca om cu ureche muzicală mă miră că Patriarhia i-a interzis lui Gigi Becali să mai cânte la slujbele de la Catedrala Patriarhală, transmise în direct la televiziune. De fapt de aici i s-a și tras guralivului bogătaș, că l-a reclamat publicul la mai marii BOR că n-are voce. Bine ar fi dacă ar merge șmecheria și pe canalele de televiziune de sport/pariuri, că poate așa nu i-am mai auzi vocea de expert în orice.
Ca microbist piteștean la origine nu mă miră că noul stadion din Pitești e pe lista investițiilor la care viitorul guvern ar putea renunța în încercarea de a reduce cumva deficitul record al patriei. Dacă aș mai plăti taxe în țară, m-aș consola cu gândul că suta de milioane de euro destinată ambițiosului proiect cu care se mândrește conducerea pesedistă a orașului va contribui la astuparea vreunei găuri bugetare pe care colegii din același partid au făcut-o pentru a cumpăra legal voturi.
Ca susținător al cauzei ucrainene nu mă surprinde că vecinii noștri au ajuns atât de avansați la sabotaj încât pot distruge avioanele care le omoară zilnic populația civilă la mii și mii de kilometri distanță de linia frontului. Sau pot mina când au chef ditamai podul pe care l-a inaugurat Putin cu mândrie în Crimeea. E limpede că ei știu că doar așa au o șansă în fața invadatorului rus, pentru că nu se pot baza nici pe pacea iluzorie a lui Donald Trump, nici pe minciunile de la Kremlin și nici pe sancțiunile occidentale care au prea puțin efect asupra mașinii de război rusești.
Ca vizitator al Țărilor de Jos nu mă miră că liderul partidului extremist de la ei, Geert Wilders, s-a supărat, și-a luat jucăriile și-a plecat de la guvernare. Partidele extremiste nu sunt bune decât de câștigat alegeri prin promisiuni false, așa cum a făcut și formațiunea lui Wilders, un mare prieten al românilor, apropo. Dar când vine vorba de guvernare și de colaborat cu alții eșuează, pentru că ei oricum nu se pricep decât la vorbe și la amenințări. Cu toate acestea, din păcate, partidele extremiste prind la mult prea mult public, cum este și cazul nostru, unde AUR se apropie de 40% în sondaje. Iar vina e a celorlalți, care ori nu fac nimic, ori fac chestii atât de arogante sau de stupide încât îi aruncă pe oamenii mai influențabili fix în brațele extremiștilor.
Ca om care n-a jucat niciodată la bursă nu m-a surprins deloc căderea acțiunilor Tesla din ziua în care Elon Musk i-a spus lui Donald Trump că banii lui l-au făcut președinte, iar liderul de la Casa Albă l-a amenințat că-i taie subvențiile și contractele federale. Dar recunosc că nu mă așteptam la o pierdere de 153 de miliarde de dolari, record negativ pentru producătorul de mașini electrice. Plus niște zeci de miliarde de dolari pierdere personală a lui Elon Musk. Însă știam că acest conflict între cel mai bogat pământean și cel mai narcisist lider mondial va veni, iar urmările nu vor fi doar amuzante. După cum avertismentul șefului Camerei Reprezentanților, Mike Johnson, către miliardarul devenit recalcitrant, cum că președintele nu trebuie niciodată contestat (în engleză sună mai bine), nu mi se pare deloc amuzant într-o țară care se pretinde democratică, dar care practică o retorică pe care noi, cei care-am prins ceva ani pe vremea lui Ceașcă, n-am uitat-o. Dar e totuși ceva amuzant în divorțul celor doi dependenți de rețele sociale: confuzia adepților lor extremiști, care nu știu cu cine să rămână. Mai ales că ambii sunt extrem de răzbunători și au mai și o memorie bună…
Ca admirator al trupei Pink Floyd m-a surprins plăcut că un grup de ecologiști a recreat imaginea de pe coperta albumului meu preferat, A momentary lapse of reason, cea cu paturile la malul mării, chiar pe plaja din Devon unde a fost inițial concepută, acum 38 de ani. Motivul a fost protestul legat de un cablu al unui viitor parc eolian. Acum nu știu cât de mare va fi efectul protestului, dar cu siguranță se va mai scrie pe tema asta. La fel ca și în cazul altor acțiuni similare, pentru că englezii, spre deosebire de vecinii de peste Canal, sunt mai puțin violenți și mai inventivi când vine vorba de proteste.