Așa cum probabil v-ați dat seama, sintagma din titlu nu-mi aparține, fie doar și luând în calcul ceea ce tot scriu de vreun an și ceva pe aici. Dar mi s-a părut relevantă atunci când am auzit-o de la un tip în pauza dintre microrecitalul americanilor de la Exodus și cel la fel de lung, sau de scurt, al uneia dintre preferatele mele, Carcass. L-am înțeles pe metalistul cu pricina, pentru că veteranii din Bay Area făcuseră un show pe cinste, în ciuda unui început mai degrabă plicticos, în care au prezentat o piesă de pe cel mai recent album, Goliath, care probabil nu va ajunge foarte curând în playlist-ul meu. Noroc cu clasicele, inclusiv preferata mea The Toxic Waltz, care a sunat fix cum trebuia. Cu atmosfera deja încinsă au urcat pe scenă britanicii de la Carcass, care-au cântat chiar mai bine ca anul trecut (vezi prima ediție a cronicilor morocănoase muzicale). Sunet curat, incisiv, combinat cu vocea inconfundabilă a sărbătoritului zilei, care, de fericit ce-a fost că a fost omenit de gazde cu tort, l-a aruncat în public. Departe de mine, din păcate, sau poate din fericire, că ar fi fost complicată curățenia. Pentru că tortul se ia mai greu decât picăturile de bere transformate în ploaie de către fanii care aruncau cu pahare de plastic de bucurie că tocmai urca pe scenă capul de afiș al serii, Kreator. Adică eternul Mille Petrozza, cu o voce aproape neschimbată, care mi-a amintit cumva de primul om de la care-am auzit de el, și anume Petre Magdin, realizatorul uneia dintre primele emisiuni de rock de la televiziunea postcomunistă. Mă așteptam, recunosc, la mult mai puțin decât am primit. Adică un intro impresionant, cu imagini din istoria sângeroasă a lumii (inclusiv cu ICE din zilele noastre), piese bine interpretate, instrumentiști valoroși, atmosferă electrizantă, plus cele mai importante piese de pe ultimele albume, alături de chestii clasice. A fost un adevărat concert de promovare a noului album, care a dovedit, live, că are valențe nebănuite. Recomand de văzut și revăzut Kreator, cât de des se poate!