În vreme ce lumea pare că se termină în fiecare zi, iar prețul carburanților se schimbă mai des decât părerile unui politician, provocarea mea principală a fost, acest weekend, să găsesc ceva de făcut pentru sâmbătă seară. O preocupare banală pe care, sincer, o urez oricui, pentru că, după niște ani de viață, am ajuns la concluzia că lucrurile care contează și care te fac fericit sunt mai degrabă cele normale, firești, chiar plicticoase la prima vedere. M-am uitat pe programul de la cinema, care oricum nu prea este așa de interesant în ultima vreme, și nimic. Sălile mari sau mai mici de concerte, tot așa. Teatre n-am avut chef, că franceza mea nu este la nivelul necesar pentru a mă bucura cu adevărat de așa ceva. Așa că am ajuns la ultima, care s-a dovedit și cea mai bună, soluție. Un club de jazz care se cheamă The Music Village, la vreo două sute de metri de Grand Place. Care, dacă te hotărăști din scurt, e deja sold-out. Dar care îți mai oferă o listă de așteptare, pe care, norocos cum se mai întâmplă să fiu, am ajuns pe o poziție avansată. Ceea ce mi-a oferit un scaun de bar, mai incomod decât unul de autobuz, dar cu vedere directă la scenă. Pe care scenă s-au urcat niște tipi care-și spuneau The New Yorkers, deși singurul care avea legătură cu marele măr era vocalistul, Tom McGuire. Care ne-a povestit, printre piese, istoria unui loc important pentru muzica americană, și anume Strada 28 Vest, undeva între Fifth și Sixth Avenue, unde era un bloc în care locuiau și compuneau unii dintre cei mai importanți oameni de jazz din toate timpurile, printre care frații Gershwin și Cole Porter. Zonă pe care un ziarist a botezat-o, datorită zgomotului făcut de muzicieni, Tin Pan Alley, nume care acum este clasic în domeniul jazz-ului. După cum clasic arătau și muzicienii, în frunte cu americanul care părea, cu costumul lui cu papion, ca și cum ar fi fost teleportat direct din locul și timpul care făcuseră posibile melodiile pe care le interpreta. Dintre care unele îmi erau deja cunoscute, cele mai multe de la Sinatra, inclusiv preferata mea de la el, I’ve got you (under my skin). A fost un recital deosebit, care pe mine unul m-a entuziasmat mult, chiar dacă pe la final vedeam destui oameni căscând sau chiar ațipind. Ceea ce, ca să fiu sincer, mi s-a întâmplat și mie acum câțiva ani la un festival de jazz din superbul oraș la inventatorului saxofonului. Dar jazzul vocal practicat de newyorkezii care nu erau newyorkezi, dar erau extrem de meseriași și de pasionați, s-a dovedit a fi felul meu de jazz. Drept pentru care voi reveni, cu plăcere și cu rezervare din vreme. Ceea ce vă recomand și vouă, dacă ajungeți vreodată pe la mine prin oraș.