Este, până la acest moment, artistul cel mai în vârstă pe care am avut norocul, onoarea și bucuria de a-l vedea pe scenă. Nu a fost prima dată, dar cel mai probabil a fost ultima, pentru că la 81 de ani probabilitatea ca să faci în continuare turnee este extrem de redusă chiar dacă te cheamă Eric Clapton. Acesta a fost, de altfel, și motivul pentru care m-am simțit norocos că l-am mai prins în concert. Ce-i drept, simpla lui prezență ar fi fost de-ajuns, dar am primit mult mai mult. Am primit aceeași chitară pe care-o știam de zeci și zeci de ani, de la prima audiție a albumului Journeyman, la radio, imediat după Revoluție, dar cu improvizații neașteptat de ample și de elaborate. Și-am primit și o voce care, chiar dacă la început era un pic neclară, a demonstrat pe parcurs că nu are vârstă. Am primit și clasice precum Layla și Tears from heaven, interpretate într-o notă inedită, care pe mine unul nu m-a impresionat atât de mult. Dar am primit și blues adevărat, cam jumătate de concert, și electric, și acustic, de am avut impresia că mă aflu, pentru câteva minute, pe platoul unde Clapton a înregistrat primul, și cel mai de succes, concert din seria MTV Unplugged, acum 34 de ani. Una peste alta, am avut parte de un rezumat de două ore al unei cariere muzicale de excepție, care va fi greu de uitat nu numai pentru generația noastră, ci și pentru celelalte. Din care, dacă ar fi să aleg momentul cel mai impresionant, pentru mine, acela ar fi Old love, piesă de pe albumul meu preferat, menționat anterior, care, chiar dacă n-a fost acustică, a sunat mult mai bine și mai sensibil decât pe disc. A fost una dintre cele mai bune explicații pentru preferința mea legată de muzica așa-numit veche în raport cu cea nouă.