Mie muzica extremă nu prea îmi place. Prea mult zgomot, vocea de obicei imposibil de urmărit, plus că riffurile agresive nu prea lasă loc de performanță interpretativă. Dar există și excepții, printre care se numără suedezii de la Hypocrisy, pe care-i ascult, ce-i drept nu foarte des, de mai bine de 30 de ani, mai precis de când am luat, la nimereală, caseta cu albumul The Fourth Dimension dintr-un magazin/bar care se chema Kodak (prietenii piteșteni știu despre ce vorbesc). Au prestat inclusiv la Posada, anul trecut, și înțeleg că n-a fost deloc rău. Deci m-am dus la ei la concert cu încrederea că nu voi plânge după bani. Deși prima impresie, dată de trupa de dinainte, părea să mă îngrijoreze. Și asta pentru că am nimerit la recitalul unui tip care-și spune Abbath, care presta pe vremuri într-o trupă de black-metal numită Immortal. Pe care, apropo, n-am fost niciodată în stare s-o ascult mai mult de 20-30 de secunde. Acum am rezistat mult mai mult, aproape jumătate de oră, de curiozitate, dar singurul efect oarecum negativ a fost o mică durere de urechi, cauzată de zgomot. Altfel, vocea neinteligibilă, cum mă așteptam, riffurile agresive, dar nu chiar neplăcute, la care se adăuga machiajul obligatoriu de la black-metal. Nici prea-prea, nici foarte foarte. Dar ce-a urmat a fost total diferit. Tot patru tipi, dar îmbrăcați normal, care însă făceau muzică. În frunte cu Peter Tägtgren, carismaticul lider dintotdeauna al trupei, care din când în când mai emitea și sunete care puteau fi înțelese. Dar, firește, partea cea mai importantă, cea instrumentală, a fost impecabilă, caracterizată fiind de ritmul specific death-metal-ului cu inflexiuni masive din zona techno-thrash-ului din perioada de glorie a unor Megadeth sau Slayer. Hypocrisy au cântat un pic mai mult de o oră, trecând prin toate etapele carierei de mai bine de trei decenii și jumătate, ocazie cu care mi-am reamintit că obsesia lor principală au fost și au rămas extratereștrii. Care au rămas însă doar în fundal, eu plecând de la concert la fel cum venisem, și anume nu cu farfuria zburătoare, ci tot cu mașina. Cu un singur regret, și anume că n-au considerat albumul meu preferat de la ei suficient de bun ca să cânte ceva de pe el.