Nu, nu e vârsta mea. Nu încă. E doar vârsta unei trupe cu care am crescut. Care-mi amintește de primul chef din viața mea, de pe vremea lui Ceașcă. De balurile bobocilor de la liceu. De primul meu job, care consta în înregistrarea de casete, noaptea, pentru că ziua mă duceam la facultate. La drept, la particulară, pentru că nu fusesem în stare să iau la stat. Și-mi mai amintește de multe altele, dintre care aș menționa doar almanahul Cutezătorii (revista pentru adolescenți de pe vremea aceluiași dictator agramat), care scria despre respectiva trupă că, în pofida numelui, folosește un venin mult mai periculos, și anume zgomotul. Țeapă! Nu numai că nu m-a speriat, ci a ajuns să-mi placă. Nu pentru zgomot, că nu era cazul. Ci pentru că a fost ceva vreme soundtrack-ul adolescenței mele. Pe care, ca orice om trecut de acea vârstă, am tot încercat să-l regăsesc. Prin benzi de magnetofon, casete, discuri și, ulterior, concerte. Primul pe la începutul anilor 2010, ultimul acum câteva minute (sau ore, dacă citești doar newsletter-ul). Venit după dezamăgirea de acum patru ani, când am plecat de la un festival după vreo patru piese, pe motiv de voce varză. Dar, după cum mă știți, am prostul obicei de a mai da o șansă. Care, și de data asta, a meritat. Nu numai banii, sau efortul, că am străbătut tot orașul cu patru mijloace de transport. Ci mai ales sentimentul de revenire acasă (apropo de piesa de deschidere), pe care-l am la concertele care chiar contează. Pentru că l-am regăsit pe Klaus cu prezența scenică a unei mumii combinate cu o stafie, dar cu vocea care aducea mult cu cea cunoscută, în ciuda celor 70+ ani. L-am regăsit și pe Rudi cu chitara lui în V și cu pălăria lui de cowboy teuton. Și pe Matthias cu eterna șapcă și cu aceeași energie. Și l-am descoperit pe tipul nou (vorba vine, că e cel mai constant basist al lor), Pawel, un puștan polonez un pic mai bătrân ca mine. Și pe Micky Dee, pe care-l știam de la Mötörhead, la niște tobe de povestit nepoților. Adică Scorpions, dacă am fost prea criptic până acum. Și un periplu de vreo 100 de minute prin istorie, cu slow-urile cunoscute, dar și cu hituri vechi precum The Zoo sau Coast to Coast (prestată instrumental intr-un mare fel, cu Klaus chitarist cu gura închisă). Finalizat cu Still loving you și Rock you like a hurricane, cântate, ca orice succes de public, mai mult de același public decât de Herr Meine. După care a rămas o impresie de neșters, legată de o evadare reușită în adolescență. Care, de acum, va trebui asigurată doar cu mijloace electronice de stocare a muzicii, că timpul nu iartă. Noroc că amintirile nu dispar așa ușor.