Eu nu prea prestez concerte de trupe de cover-uri. În principal pentru că, din fericire, destui dintre artiștii mei preferați sunt încă în activitate și trec destul de des prin zona mea sau prin apropiere. Există însă o excepție notabilă, pentru că una din trupele mele preferate dintotdeauna, Dire Straits, nu mai există de 30 de ani. Am încercat o dată cu formația care includea un fost membru, saxofonistul Chris White, și n-a fost deloc rău. Iar zilele trecute am avut surpriza, chiar la centrul cultural din comuna bruxelleză în care locuiesc, să dau peste o trupă solidă de cover-uri Dire Straits, numită Calling Mark, compusă în principal din belgieni. Cel mai interesant a fost, firește, chitaristul vocalist, pe numele lui Karim Baggili, care, chiar dacă nu avea vocea prea asemănătoare cu a lui Mark Knopfler, compensa din plin prin talentul său la chitară. Adică au fost momente când, dacă închideam ochii, puteam jura că pe scenă era chiar celebrul artist, nu un imitator talentat. Care avea chiar și chitările emblematice ale fostului lider Dire Straits. Concertul în sine s-a dorit a fi o istorie a trupei, sub forma unei reluări a celebrului Alchemy, care-a dat naștere, acum patru decenii, la cel mai tare album live al legendarei trupe. Așa că au fost cântate cele mai importante hituri din perioada 1978-1985, dintre care cel mai bine a sunat Telegraph Road și cel mai prost Brothers in Arms, spre marea mea dezamăgire, mai ales pentru că piesa titulară a celui mai bun album al lor a fost și prima pe care-am ascultat-o, pe undeva pe la finalul anilor ’80, la un bairam de liceeni. Dar impresia de ansamblu a fost pozitivă, mai ales că trupa a cântat, și bine de tot, și Iron Hand, piesă de pe On Every Street, discul meu preferat de la Dire Straits. Am plecat de la concert impresionat de sonorizare, cu nimic mai prejos de un club de elită din orice oraș important. Și plin de admirație față de performanța trupei, in special a chitaristului și a celor doi clăpari, în egală măsură meseriași și pasionați. Dacă ăsta e viitorul meu concertistic, pe măsură ce artiștii care-mi plac ies la pensie, poate că n-ar trebui să intru în panică.