Acum vreo doi ani am ajuns prima dată la Crama Marcea, undeva pe dealurile Ștefăneștiului, o comună pe care ambiția unor politicieni a transformat-o în oraș mai degrabă pe hârtie și la impozite. Contrar aparențelor, n-am ajuns acolo pentru vin, care, apropo, nu e rău, ci pentru că acolo sunt concerte în aer liber. Firește, atunci era vară, ceea ce mi-a oferit niște imagini superbe ale apusului printre vii, ceva ce mi-a amintit de Toscana. La asta s-a adăugat și atmosfera plină de viață, cu oameni care se cunoșteau între ei, printre care se strecurase și câte-o veche cunoștință proprie. Atunci concertul n-a fost cine știe ce, că era o mică trupă locală, Rana, dar am apreciat pasiunea tinerilor artiști și susținerea publicului. După încă o tură pe timp de vară, la un recital a jumătate din Toulouse Lautrec (trupa, nu artistul), care-a fost chiar drăguț, mi-am încercat norocul și primăvara, la mijloc de mai. În mod normal, vremea ar fi trebuit să fie bună, ceea ce, pe fondul unor modificări climatice care par ireversibile și care fac ca să mă simt în patria mumă la fel cum mă simțeam în țara mea de rezidență și viceversa, n-a fost chiar așa. Și-a fost tare păcat, pentru că frigul neașteptat de intens m-a făcut să nu rămân la tot concertul clujenilor de la Luna Amară, care veniseră să-și lanseze o nouă piesă, numită “Meteor”. E drept că a fost și vina lor, că au început cu juma’ de oră întârziere. Dar i-am iertat repede, pentru că metalul lor combinat cu trompetă și cu oarece sunete grunge a sunat surprinzător de bine. Buni instrumentiști, trupeții au arătat de ce au meritat banii și de ce rămân o referință în rockul românesc actual. Cât despre versuri, deși în limba română, mărturisesc că nu prea le-am înțeles, simțindu-mă fix ca-n Luceafărul, când fata-i spune tipului din cer “Deși vorbești pe înțeles. Eu nu te pot pricepe”. Pe de altă parte, eu mă duc la concerte mai degrabă pentru muzică decât pentru textele aferente, deci s-ar putea ca, la faza respectivă, vina să fi fost a mea. Pentru că m-am bucurat din plin de riffuri și de ritmuri, unele neașteptat de proaspete, sub o lună care devenea din ce în ce mai plină, și chiar mi-am propus să-i revăd, dacă voi mai avea ocazia. Chiar la Marcea, în ciuda lipsei de indicatoare de pe traseu și a drumul neasfaltat care face ultimii kilometri parcurși către locul faptei o aventură dacă nu ai 4×4 sau măcar vreo mașina cu garda la sol un pic mai sus. Mă rog, presupun că de-acum face parte din pitorescul locului, iar imaginea viilor la ceas de seară pe sunet de muzică bună live merită tot efortul.