Ca fost rezident piteștean, mă bucur mult că, la un moment dat, săptămâna trecută, iubitorii de frumos din oraș au avut o dilemă de genul celei pe care doar locuitorii metropolelor o au: Ce să aleagă dintre lansarea de carte a unuia dintre cei mai prolifici autori locali, prietenul Gabriel Cazan, concertul unei trupe celebre românești la Filarmonică și premiera de la teatrul Alexandru Davila. Asta spune multe despre potențialul cultural al locului, pe care, să fiu mare și tare pe-acolo, l-aș exploata mult mai mult.
Ca persoană care nu dă bani la cerșetori nu mă surprinde că polițiștii locali din Pitești au dat 18 amenzi pentru cerșetorie unui singur cetățean. M-ar surprinde, în schimb, dacă respectivul cerșetor chiar și-ar plăti banii pe care-i vrea statul de la el. Pentru că, sincer, e ca în vorba aia cu “prinde orbul, scoate-i ochii”. Ca să nu mai vorbim de faptul că statul român nu este cunoscut pentru succesele sale în recuperarea creanțelor.
Ca fost jucător (foarte amator) de baschet, urmăresc cu interes evoluția echipei piteștene de primă ligă masculină, atât în campionat, cât și în FIBA Europe Cup. Acolo alb-violeții sunt pe locul 3 din 4 în grupă, după ce au pierdut din nou, la Oradea, în fața unei echipe nu cu mult mai bune. Un amănunt interesant și puțin trist: niciunul dintre puținii jucători români care-au jucat pentru ambele formații n-a marcat vreun punct.
Ca om care speră că nu va ajunge vreodată la festivaluri la care se fumează droguri pe scenă m-a amuzat știrea că onor justiția română l-a trimis în judecată pe numitul Khalifa Wiz, de profesie rapper, care-a îndrăznit să fumeze niște iarbă pe scenă la festivalu’ lu’ puștanu’ ăla care și-a luat recent mașină de dictator și s-a și lăudat cu asta. Sunt absolut convins că respectivul cetățean american va fi aspru condamnat și după aceea va fi extrădat imediat din State să presteze câteva zile prin pușcăriile românești.
Ca fost rezident permanent al unui județ care urma să dispară dacă proiectul de regionalizare promovat de defunctul PDL acum niște ani se aplica, nu mă surprinde că USR vine tocmai acum, în prag de alegeri, cu o idee similară. Care, sincer să fiu, mi se pare foarte bună, că am scăpa de mii și mii de funcționari din mediul rural care freacă menta în comune depopulate de măsurile partidului care i-a pus acolo. Numai că aș fi preferat ca fostul meu partid preferat să fi făcut mișcarea asta când era la putere, nu doar ca să mai adune ceva voturi.
Ca meloman care-a încercat, timp de vreo câteva minute, să învețe chitara, m-am prăpădit de râs ascultându-l pe fostul prim-ministru Ludovic Orban cântând la respectivul instrument și, din păcate pentru urechile mele, și la voce, o piesă Vama la radio. Aș fi vrut să-i urez, în stil anglo-saxon, să nu-și lase jobul de zi cu zi, dar după aia mi-am amintit că partidul domniei sale nu va mai intra în Parlament.
Ca om interesat de chestiuni europene, sunt surprins plăcut că țara mea a fost singura care-a spus nu la modificarea politicii agricole comune a UE la recentul consiliu de miniștri de resort din Luxemburg. Pentru că este neobișnuit să văd că România, de obicei timidă și prea puțin prezentă în deciziile de la nivel european, are tupeul să facă opinie separată. Și pe bună dreptate, pentru că în acest mod atrage atenția asupra inegalității la nivel de subvenții a fermierilor din Est cu cei din Vest. Dacă aș fi prim-ministru, l-aș pune pe domnul Barbu de la Agricultură să se ocupe și de Schengen, că sigur s-ar descurca mai bine ca actualul ministru de interne. Iar dacă aș fi ziarist în patria mea aș dedica mult mai mult spațiu chestiunilor europene, care contează mult mai mult pentru fiecare dintre noi decât disputele sterile dintre cetățeni care au ajuns demult la nivelul lor maxim de incompetență.
Ca cetățean român care tot stă, de minim două ori pe an, la coadă la vama țării sale, m-a bucurat să văd că intrarea completă a noastră și a bulgarilor în spațiul Schengen este una dintre prioritățile viitorului comisar pentru migrație. Nu de alta, dar după ce-am văzut ce pot face actualii și, cel mai probabil, viitorii lideri ai patriei mele, am mai multă încredere în domnul austriac Magnus Brunner.
Ca moldovean la origine (din partea noastră a Prutului) nu mă surprinde că referendumul pro-UE din Republica Moldova a trecut la o diferență așa de mică de voturi. După cum nu m-ar fi surprins dacă ar fi eșuat. Pentru că referendumurile combinate cu dezinformarea sunt întotdeauna riscante (vezi Brexit). Și pentru că noi, cei care susținem binele, suntem uneori atât de aroganți încât credem că e suficient să le spunem altora că ceea ce credem noi este bine ca să ne și creadă. Bine, la mijloc e și un munte de ipocrizie din partea fraților noștri de peste Prut, dintre care un sfert au și cetățenie română, printre care se numără și candidatul socialist la președinția țării, care-a votat NU la referendum. Nu știm însă cum a votat fiica respectivului domn, care lucrează pentru Banca Centrală Europeană, fiind plătită fix din banii cetățenilor UE.
Ca om care detestă violența, indiferent de circumstanțele ei, nu mă surprinde că Vladimir Putin i-a spus secretarului general ONU că rușii și ucrainenii trebuie să trăiască toți ca o mare familie, în care se ajunge la împărțiri de proprietăți și chiar la bătăi. Pentru că fix așa se comportă cea mai întinsă țară a lumii. Ca un bărbat gelos și agresiv care face orice doar ca să-și împiedice partenera să-l părăsească.
Ca fost utilizator Twitter, plecat tocmai din cauza lui Elon Musk, nu mă surprinde că omul cel mai bogat din lume promite câte un milion de dolari zilnic, până la alegeri, prin tragere la sorți, fiecărui semnatar al unei petiții care să sprijine candidatura lui Donald Trump la președinție. Pe de altă parte, patronul de la Tesla vorbește frecvent cu Vladimir Putin pe diverse teme, inclusiv geopolitică sau chestii mai personale.
Ca urmăritor atent al politicii internaționale, nu mă surprinde că Israelul a lovit, din nou, Iranul, cu rachete. Era un atac anunțat care se pare că va avea efecte limitate. După care, probabil, Iranul va lovi, tot așa, mai cu fereală, Israelul. Asta în timp ce palestinienii și libanezii de rând plătesc prețul suprem într-un război în care-au fost băgați de teroriștii care le conduc țările și care, dacă ar face pace cu Israelul, și-ar pierde rațiunea de a exista. De partea cealaltă, pacea i-ar netezi premierului israelian drumul spre pușcărie. Drept pentru care, ca mereu în istoria umanității, cei mari și tari se războiesc ca să rămână mari și tari.
Ca utilizator de rețele sociale care-a mai picat, nu foarte des însă, în plasa câte unui influencer, nu mă miră deloc că o universitate din Irlanda a introdus un program de studii care te învață cum să devii celebru pe rețelele sociale. N-o să-mi bat la cap copilul să studieze acolo, dar sunt convins că ceea ce predau irlandezii la facultatea de influenceri bate ce-am învățat eu la cursurile de jurnalism. Cel puțin la nivelul veniturilor pe care le obții.
Ca amator de mămăligă, mă bucur că una din companiile aeriene cu care zbor spre țară a introdus gustosul preparat în meniul de la bord. Probabil cu scopul de a-i îmbuna pe clienții români care se plâng, pe bună dreptate, de întârzierile respectivei companii originare de prin vecini.
Ca utilizator al serviciilor poștei belgiene, nu mă surprinde că un angajat al acesteia, ales între timp rege al unui trib de vreo două milioane de suflete din Ghana, nu renunță la job. La cât de bun și sigur e un job la stat în această țară în care sindicatele fac legea, e ușor de înțeles opțiunea proaspătului suveran.
Ca telespectator la mai multe probe de la recenta Olimpiadă, nu mă miră că numai ceremonia de deschidere, cea mult criticată din zona conservatoare, a costat 100 de milioane de euro, adică mai mult decât triplu față de manifestarea similară de la Londra, de-acum 12 ani. Iar toată tevatura a costat vreo 2,8 miliarde de euro, adică dublul sumei estimate inițial. La nivelul acesta de cheltuieli, în curând doar statele super bogate și mai puțin grijulii cu banul public (a se citi mai puțin democratice) își vor mai putea permite investiții de genul acesta. Pentru că sportwashing-ul chiar funcționează, după cum au demonstrat-o olimpiada de iarnă de la Soci din 2014 și CM de fotbal din Qatar din 2022.
Ca admirator al Statuii Libertății, nu mă miră că unii americani ar dori să readucă celebra operă de artă de la intrarea în New York la culoarea ei originală, cea a cuprului. După cum mă surprinde și mai puțin părerea altor admiratori ai statuii, care și-ar dori să rămână la fel cum e acum. Schimbarea nu este deloc ușoară, indiferent de domeniul în care ea se întâmplă. Chiar și revenirea la ceva anterior, pe care unii îl consideră mai bun decât versiunea sa din zilele noastre.
Și apropo de schimbare, nu uitați să dați ceasul înapoi o oră la noapte, că tot n-au reușit mărimile planetei să se înțeleagă la ce mai folosește ora de iarnă.