Dora Alcover din Waterloo, Canada, a realizat cea mai lungă călătorie pe jos, pe tocuri, din istorie, de la Barcelona la … Pitești. Pentru că în orașul nostru se află sediul Reaching Out România, organizația fondată de Iana Matei în 1999 (chiar îmi amintesc că am participat atunci, ca ziarist, la lansare) pentru ajutorul victimelor traficului de persoane. Iar marșul canadiencei a fost menit să strângă bani pentru această cauză (25k dolari canadieni). O cauză pe care nu o vedem, de altfel, foarte des în topul preocupării personalităților publice de pe la noi, fie ele politicieni, vedete sau pseudo-vedete (influenceri, adică).
Piteștiul a decis să interzică jocurile de noroc cam peste tot, cu excepția hotelurilor și a marilor centre comerciale. Și acolo spațiile nu vor avea reclame, deci va fi ușor să pe evităm. Este o decizie pe care eu unul, ca piteștean la fără frecvență, o aprob. Și pentru care cred că primarul Gentea merită lăudat. De-abia aștept să-mi revăd orașul fără reclamele la jocuri de noroc.
Vicepreședintele CJ Argeș Marius Nicolaescu a fost trimis în judecată de către DNA în dosarul achiziției de către Direcția de Asistență Socială a unor locuințe destinate persoanelor vulnerabile. La fel și șefa direcției, Tatiana Eftime, pe care o știu din secolul trecut, când era secretara fostului președinte al CJ Ion Mihăilescu. Firește că nu mă aștept nici la demisii și nici la demiteri/suspendări, din funcția publică sau din partid. Și nici la decizii rapide ale justiției. Și nici la condamnări spectaculoase. Mai ales după ce am văzut ce numiri a făcut președintele Dan în fruntea justiției.
Un consilier local piteștean a propus recent un proiect de monorail suspendat care ar trebui să revoluționeze transportul urban din orașul meu preferat. Alesul cu pricina, Ionuț Codrea, pe care-l țin minte de când cocheta cu partidul unui alt vizionar, care promitea metrou, zice că ar fi o soluție ecologică, ușor de realizat cu bani europeni. Sincer, cred că nu se vor găsi prea mulți suporteri ai acestei idei, care probabil nu va ajunge nici măcar la stadiul de promisiune electorală. Nu de alta, dar orașul în care am fost jurnalist o grămadă de ani nu s-a modernizat așa de mult. Și nici oamenii care-l conduc nu sunt atât de deschiși la nou.
Vestea cea mai bună a săptămânii ar fi trebuit să fie închiderea de către CNA a postului Realitatea Plus, o chestie care se dădea, și continuă să se dea, televiziune. Cu ocazia asta mărturisesc că am petrecut un pic de timp cu ochii la ceea ce speram să fie ultimele zvâcniri ale canalului cu pricina, amuzându-mă la auzul lamentărilor unui fost coleg de liceu, care chema lumea în stradă pentru, chipurile, “apărarea dreptului la exprimare”. A fost mai tare decât unele seri de alegeri prezidențiale pe Antena 3, televiziune ai căror prezentatori de-abia își ascundeau bucuria la auzul veștii care le va crește serios publicitatea. După care, a doua zi, aflu că justiția a decis, cu o viteză suspect de mare, suspendarea deciziei CNA până când procesul privind închiderea canalului va fi terminat. Adică nu foarte curând. Drept pentru care voi căuta vești bune în alte părți.
Prin vecini, de exemplu, pentru că bulgarii au o inflație subunitară deși se temeau de ce poate fi mai rău după trecerea la euro. Nici prețurile nu s-au prea dus în sus, după cum spune un fost ministru de finanțe de la ei. Mă rog, o să verific asta la vară, în scurtul, dar obișnuitul meu sejur pe litoralul vecin. Dar e clar că la ei trecerea la moneda unică europeană s-a produs fără prea mari probleme, în ciuda faptului că nu mai au guvern stabil de ani de zile și o duc din anticipate în anticipate. Ce ziceți, domnilor Bolojan, Simion, Grindeanu, Fritz, Kelemen și Dan, adoptăm modelul bulgăresc, cu anticipate de două ori pe an, dar cu inflația jos? Mă rog, asta dacă vă dă voie cel mai faimos viticultor din Vâlcea, întâmplător guvernator pe viață al Băncii Naționale, domnul Isărescu.
Cel mai recent proiect al actualei administrații de la Casa Albă este un arc de triumf care ar urma, firește, să fie cel mare din lume. Acesta ar trebui să fie dedicat sfertului de mileniu de la apariția US și să fie amplasat pe undeva pe lângă cimitirul Arlington, deși veteranii spun că ar afecta vederea la acest simbol al istoriei lor militare. Eu mă gândesc doar că un arc de triumf ar trebui să fie dedicat unei victorii militare, ceea ce armatei care s-a retras recent din Afganistan și care n-a reușit să înfrângă Iranul nu prea i-a mai ieșit de mult. Poate și de aceea inscripția de pe arc va fi “One nation under God”, că măcar creșterea importanței religiei în conducerea US poate fi considerată un triumf al celor care i-au inspirat Povestea slujitoarei lui Margaret Atwood.
Și tot peste Ocean, Kamala Harris tocmai a anunțat că vrea să candideze din nou la președinție. Deși n-am nicio îndoială că ar fi fost un președinte mai bun nu doar în raport cu cel care-a învins-o, dar și față de Barack Obama și Joe Biden, mă tem că o nouă candidatură va fi la fel de sortită eșecului. Ca și în Ungaria, cele mai mari șanse de a răsturna ultraconservatorii de la putere le au tot niște populiști apropiați ca doctrină și mai ales comportament, pentru că altfel nu-i păcălești pe alegătorii care au votat cu ochii în telefon și mintea amorțită de minciunile de la televizor.
Oamenii din Burkina Faso trebuie să uite democrația, spune ofițerul care conduce dictatura militară de acolo. Ibrahim Traore le-a explicat compatrioților că “democrația nu este pentru ei”. Știu că e Africa, un continent despre care oricum nu știm mare lucru și nu ne prea pasă, dar mă întreb câți dintre compatrioții care votează extremiști știu că aceștia le și ne vor impune dictatura dacă ajung să aibă toată puterea. Fix ca africanul despre care scriu sau ca un anume pianist ratat din Austria, care a declanșat ultimul război mondial, sau ca un fost absolvent al liceului meu, care i-a fost credincios cu prețul a sute de mii de vieți.
Un avion care venea de la Veneția la Paris a ratat o primă aterizare pe motiv de artificii de la o nuntă. Nu se știe cine erau nuntașii care mai aveau puțin și dădeau jos ditamai avionul, ci doar că erau de pe undeva de pe la periferia capitalei Franței. Dar ceva îmi spune că nu erau de-ai noștri, pentru că noi le avem mai mult cu claxoanele decât cu artificiile la nunți.
În ultimul meci din sferturile de finală ale FA Cup, una dintre preferatele mele din Anglia, West Ham, a pierdut la penaltiuri în fața colegei de Premier League, Leeds. Asta n-ar fi fost o mare chestie, după ce altă preferată de-a mea, Arsenal, care are șanse mari la titlu, pierduse calificarea în favoarea lui Southampton, din liga a doua engleză. Ceea ce a fost însă interesant și în egală măsură amuzant a fost că suporterii lui West Ham, care-au plecat prin minutul 75, când echipa lor era condusă cu 2-0, au ratat egalarea miraculoasă (pentru că ciocănarii de obicei se pierd pe final de meci) și înfrângerea la penaltiuri, pentru că n-au mai avut voie înapoi. Ca fost vizitator al London Stadium, nu m-a suprins faza, pentru că a fost arena cu cei mai tăcuți și mai neimplicați suporteri pe care-am vizitat-o vreodată.