Cei care mă citesc de mai multă vreme au mai întâlnit numele de Hooverphonic prin chestiile postate de-a lungul anilor. Eventual mai țin minte că e singura trupă din țara mea de rezidență care-mi place și pe care-o revăd mereu cu plăcere în concert. Așa cum s-a întâmplat recent, când cei trei flamanzi și-au aniversat sfertul de secol de la apariția celui mai bun (ei spun chiar “iconic”) album de până acum, The Magnificent Tree. Pe el se află primul lor mare succes, Mad about you, deși nici restul pieselor nu sunt de lepădat. Iar faptul că albumul a fost prezentat live cu ajutorul unei mici orchestre n-a făcut decât să sporească plăcerea ascultătorului din mine, care descoperea cu bucurie respectivul album. Drept pentru care nici nu mi-am dat seama când s-a terminat prima parte și-am trecut la restul de piese mai mult sau mai puțin cunoscute. A fost, firește, și piesa care mi-a atras atenția asupra lor, Eden, din secolul trecut, dar a lipsit, din păcate, preferata mea actuală, Belgium in the rain, pe care, din motive care-mi scapă, n-o cântă live. Și-a mai fost și Romantic, o melodie sentimentală cu versuri fix pe invers, despre o tipă care n-are chef de tandrețuri pe la Veneția sau prin alte locuri menite să impresioneze, ci doar vrea acasă. Ceea ce m-a făcut să reflectez un pic asupra vieții actuale, în care suntem bombardați de sentimente comercializate peste tot, prin muzică, film și alte activități artistice, dar ritmul nostru cotidian e atât de obositor încât de-abia așteptăm să ajungem seara acasă să zacem la televizor sau, mult mai probabil, cu nasul în ecran urmărind viețile perfecte ale altora, persoane importante sau doar oameni apropiați pe care-i invidiem. Firește că aceste considerații filosofice nu m-au împiedicat să savurez pe deplin restul concertului, care a ajuns inclusiv la The Wrong Place, piesa cu care trupa a obținut penultimul loc la Euroviziunea de-acum patru ani, loc total nemeritat, zic eu. La final am plecat promițându-mi că voi reveni, să-i revăd și a cincea oară.