Mă duc în oraș. Pe ploaie de-aia tipică de primăvară belgiană. Cobor din metrou la gară. Și mai merg un pic până la sala de concert. Intru, caut garderoba, dar în locul ei e standul de tricouri și alte chestii de promovare. Plus un disc cu o tipă care pare să fie popularistă (termen pe care-l foloseam când prestam la o televiziune piteșteană obsedată de emisiuni folclorice). Intru și văd câteva ii, pe fond muzical difuz cu iz folcloric. Trece sfertul academic și din fumul de pe scenă apar artiștii, printre care unul cu ținută populară și unul cu pălărie un pic mai modernă, care începe să cânte cu un sintetizator vocal, ceea ce mă face să mă întreb dacă e prevăzută și subtitrare. După care începe o piesă care-mi amintește de Șuie Paparude din vremurile adolescenței mele. Cu o aromă folclorică, dar merge, că e discretă. Și încep să cred că alegerea de a veni la un concert Subcarpați nu a fost total neinspirată. Urmează ceva hip-hop care-mi amintește tot de anii ’90, adică de BUG Mafia. Cu un pic mai mult folclor, compensat însă de ritmuri inspirate, de genul celor din discotecile vremii. Tipul de pe scenă ne spune să ne luăm de umeri și să sărim, după care o dă pe House of Pain pe motive populare neaoșe. Și se apucă să cânte despre folclorul care este oxigenul pentru un popor astmatic, moment în care amuzamentul începe să bată impresia muzicală. Vine și o melodie care pare să se numească Valea Voltului, deși n-are nimic în comun cu ideea de voltaj, fiind mai degrabă o baladă un pic mai săltăreață. Deja a trecut o oră și recitalul trupei preferate de actualul nostru președinte pare la fel de plicticos ca discursul gazdei sale de la Board of Peace, pentru că am ajuns la o melodie care ar garanta patriei un onorant loc 1 din coadă la Euroviziune. Plec fix când tipul de pe scenă cheamă publicul la o horă, pentru că n-am plătit bilet pentru nuntă. Și dau o tură prin Grand Place, care arată bine chiar și pe ploaie. Seara nu este chiar total irosită, îmi spun în metroul care mă aduce acasă.