“N-am să mai scriu cronicile muzicale. Oricum celelalte au mult mai mult succes. Și la vizualizări, și la comentarii. Mai bine mă bucur doar eu de concertele mele, fără să mai scriu și pentru alții.” Cu gândurile astea ieșeam de la metrou spre sala din centrul Bruxelles-ului unde văd eu cel mai des concerte, pe numele ei Ancienne Belgique. După care mi-am reamintit că eu de fapt sunt un mare egoist care scrie în primul rând pentru el, pentru că are nevoie să scrie. Și că sunt liber să scriu despre ce-mi place, pentru că nu fac bani din online și că de fapt am bucuria de a putea asocia fiecare reacție cu o persoană cunoscută, pe care nu mulți creatori de conținut se pot lăuda că o au. Plus că provincialul din mine a realizat că e totuși o mare realizare să vii dintr-un oraș unde nu cântă nimeni mai mare decât Smiley, și acela pentru că e din partea locului, și să ai concerte cu trupe adevărate, la care doar visai in adolescență, la doar un metrou și-un autobuz distanță. Așa că mi-au trecut instantaneu frustrările online și m-am dus plin de entuziasm la concertul care mă aștepta, cu Amorphis trupă de deschidere. Bine, nu i-am prins niciodată în postură de cap de afiș, deși de fiecare dată mi-au plăcut cel mai mult. Așa a fost și acum, când au cântat mai puțin de 50 de minute, dar numai piese una și una, inclusiv câteva de pe noul album, Borderland, care sună bine de tot. N-a lipsit nici Black Winter Day, despre care actualul solist spunea că datează din vremurile când purta scutece. Aș fi putut pleca după, pentru că venisem doar pentru finlandezii mei preferați, dar am zis că, dacă tot am dat banii, să zăbovesc și pentru restul programului. Așa că am suportat calm și uneori chiar interesat prestația elvețienilor de la Eluveitie, care combinau un metal mai degrabă plicticos cu tot felul de instrumente populare, inclusiv fluier și cimpoi. Mi-a dat senzația unui proiect făcut special pentru a atinge niște parametri de marketing, nu pentru a face muzică așa cum simți. Noroc că și ei au avut tot 50 de minute alocate, care, firește, au trecut mai greu decât la Amorphis. După care a venit rândul vedetelor de la Arch Enemy, o trupă care deschide mai mereu concerte, deși nu-mi dau seama de ce. O fi pentru că are o vocalistă cu personalitate puternică și o voce pe măsură, mai ales la capitolul growls? Sau pentru că are instrumentiști meseriași? Că prestația lor live nu se ridică mai niciodată la nivelul tehnic de pe album. Dar și aici am rămas până aproape de bis, cu speranța că voi reuși să-mi dau răspunsul la întrebările anterioare. N-a fost să fie, așa că, data viitoare, dacă am posibilitatea, nu mai pierd timpul și banii cu ei. Mai știi, poate o fi dat maturitatea în mine și am ajuns să prefer ce-mi place cu adevărat, indiferent de priza la restul publicului.