Parcă mai ieri mă duceam la librăria de lângă miliție și-mi luam discul acela cu scris de mână pe copertă. Parcă mai ieri mă bucuram că pot să ascult thrash metal românesc la pick-up, pentru că noul, la acea vreme, album al respectivei trupe conținea riffuri specifice. După care au trecut decenii în care am continuat să ascult cu drag Celelalte Cuvinte, din diverse surse (acum aproape toate albumele sunt și pe Spotify, apropo). Dar de ajuns la concert am putut doar acum, când am descoperit, tot în premieră, ce-i aia Hard Rock Café. Adică un loc în care coexistă chitara lui Dave Mustaine cu burgerul lui Messi și muzici disco cu metal de calitate, într-o atmosferă plăcută și cu una dintre cele mai bune serviri pe care le-am experimentat vreodată, în România sau în afară. Din păcate, se pricep mai bine la mâncare decât la concerte, pentru că nu am fost impresionat de calitatea sunetului, mai ales la început. Firește, trupa, din care-am recunoscut o parte din figurile și numele de pe albume, pe lângă vocea și statura impresionantă ale lui Călin Pop, a cântat așa cum mă așteptam. Nu prea deslușeam eu tot ce vorbea omul în microfon, dar înțelegeam ceea ce conta cu adevărat, și anume muzica aceea cu care am crescut. Începută cu versurile recitate de Moțu Pittiș, firește, și terminată cu piesa care l-a impresionat la începutul carierei rockerilor orădeni, Iarbă prin păr. Între cele două momente, o viață de trupă, cu riffurile de pe Se lasă rău, cu secvențe importante, dar cam puține pentru mine, din Armaghedon, și cu piesele mai noi, firește. Și cu clasicele Nu-mi da tot într-o zi, Dacă vrei sau Un sfârșit e un început păstrate mai spre final și cântate împreună cu publicul cam de vârsta mea. A fost un concert care clar merită retrăit, deși timpul ar putea spune ceva în sensul ăsta. Nu și vocea lui Călin Pop, rămasă la fel, după cum nici virtuozitatea și entuziasmul trupei nu s-au schimbat. A meritat să străbat centrul Bucureștiului, blocat din cauza unui viitor anonim cu același prenume, pentru acest moment de suflet.