Da, știu că grupul din titlu nu există. Pe hârtie, cel puțin, pentru că realitatea uneia dintre cele mai iubite trupe din adolescența mea pare să confirme schimbarea la care fac aluzie. Și mă bazez pe cel mai recent concert Guns N’ Roses pe care l-am văzut, în care, pentru prima dată de când îi urmăresc pe artiștii americani, am avut senzația că Axl nu mai e vioara întâi. Sigur, omul e în formă maximă, zburdând pe scenă ca în tinerețe. E drept, vocea nu-l mai ajută tot timpul, iar coafura actuală fostului idol al unei întregi generații amintește acum de pensionarele din filmele comuniste. Dar e tot el, și-l recunoști din prima secundă. Ceea ce însă nu mai recunoști este organizarea trupei. Cel mai des apare în prim-plan Slash, care zici că se pregătește pentru ecranizarea basmului cu tinerețe fără bătrânețe, cu eternul și fascinantul lui joben și cu chitara care face minuni. Iar dacă m-aș fi putut gândi că doar din întâmplare e Slash mai vizibil decât Axl, toată concepția și realizarea concertului m-au convins că epoca vocalistului s-a încheiat, urmată fiind de dominația instrumentiștilor. În frunte cu celebrul chitarist, care, de data asta, mi-a demonstrat că și-a meritat dintotdeauna locul fruntaș în ierarhiile genului. Ca meloman cu sute de ore de GN’R la activ, am recunoscut cu drag fragmentele deja familiare din solouri, la care s-au adăugat noile sunete de la piesele mai puțin cunoscute sau de la cover-uri. Evident, la faza asta Slash n-a fost singur, pentru că și basistul Duff, altul care zici că, dacă faci abstracție de figură, a oprit timpul în loc, și-a demonstrat cu prisosință clasa. Ba chiar a și pus voce pe un cover de la Thin Lizzy, pe lângă backing vocals cam la tot ce a prestat Axl. Iar ceea ce a ieșit mi-a plăcut mai mult decât alte concerte GN’R. Pentru că, la o trupă care depinde foarte mult de o voce unică, decăderea acelei voci poate însemna o catastrofă. Dar mutarea importanței de la voce la instrumente poate atenua decăderea și, chiar mai mult, poate reinventa prestația scenică. Ceea ce, de altfel, s-a și întâmplat într-un concert de mai bine de trei ore, fără pauză propriu-zisă (doar Axl mai ieșea din când în când). Un concert cu practic toate hiturile (a lipsit doar Patience), unele dintre ele chiar superb interpretate (inclusiv preferata mea, Estranged). Un concert poate un pic cam prea lung, dar care a propus noi abordări la multe piese clasice. Una peste alta, un experiment care a meritat banii și efortul de a căuta loc de parcare într-unul dintre cele mai neprietenoase orașe pentru amatorul de concerte din mine, Antwerpen. Care este, din păcate, și capitala concertelor din Belgia, drept pentru care voi fi în continuare obligat să revin acolo. Noroc că transportul lor în comun chiar merge.