Fiind în continuare tributar amintirilor mele muzicale din primii ani de după Revoluție, atunci când consumam orice auzeam, îmi este greu să ratez nume de care-mi amintesc cu plăcere din acea perioadă, când ajung prin zona mea și se aliniază planetele așa cum trebuie. Așa se face că, la un deceniu de la prima mea întâlnire cu ei, am ajuns din nou la un concert Suede, trupă britanică de mare succes acum 30 de ani. Deși nici acum nu e de lepădat, dovadă că show-ul a fost sold-out. În deschidere au cântat niște puști din Scoția, Swim School, de care nu auzisem niciodată. Dar pe care-i voi reține, pentru că m-au surprins extrem de plăcut cu stilul lor care amintea de fix anii la care mă refeream anterior, cu rockul acela britanic pe care-l găseam adesea la 120 minute, emisiunea de duminică-seară de la MTV de dinainte de Headbangers Ball. Chiar și calitatea sunetului a fost la un nivel neașteptat de bun pentru o trupă anonimă de deschidere. Deja impresionat, mi-a fost deci foarte ușor să intru în “lumea Suede” de care tot pomenea vocalistul trupei, eternul și fascinantul, pentru unii (unele, mai degrabă) Brett Anderson. Cu vocea un pic schimbată, dar cu aceeași exuberanță din vremurile de glorie, omul a făcut, cum mă așteptam, show. A cântat piesele clasice, firește, dar a alocat destul spațiu și noutăților, înregistrate, de altfel, chiar in orașul meu actual. Iar legătura cu capitala continentului a devenit cel mai clară la final, când trupa a cântat piesa care dă și titlul turneului “Dancing with the Europeans”. Și-am dansat, firește, și cu bucurie, dar și cu tristețe, pentru că zilele astea a fi european nu este doar plăcere. Iar Brett Anderson și trupa lui, mari specialiști în cântatul cu entuziasm despre lucruri mai degrabă triste, ne-au explicat astfel de ce pe tricoul cel mai de succes al lor scrie “Broken music for broken people”. Prietenii mei psihologii ar putea scrie cărți întregi doar pe baza acestei sintagme, însă eu mă opresc aici, după un concert care-a avut tot ce trebuie.