“Hey, Tony, hai să facem un turneu”. “Sigur, Adrian, cu cea mai mare plăcere”. “Dar avem o problemă: Vasiliu nu e fan de-al nostru, deci n-o să vină”. “Da, asta chiar e nasol, că mi-aș fi dorit să scrie despre noi. Dar am soluția perfectă: Îl luăm pe Steve, că știu că Vasiliu nu l-a văzut până acum.” Firește că această conversație nu a avut loc, dar ar putea fi o explicație pentru prezența mea la un concert cu muzica King Crimson, care nu mi-a plăcut niciodată. Pentru că a fost singura ocazie pe care-am avut-o de a-l vedea, și auzi, pe Steve Vai. Care este, zilele astea, parte a supergrupului BEAT, alături de legendarii Adrian (Belew) și Tony (Levin), ajutați de bateristul de la Tool, Danny Carey. Cu gândul ăsta m-am așezat în sala prost aerisită a circului din Bruxelles, în plină caniculă total neobișnuită aici. Dar după doar câteva minute nu m-am mai gândit la vreme, pentru că ceea ce se întâmpla pe scenă m-a captivat. Steve Vai cu costum de gangster de acum o sută de ani și pălărie care-mi amintea de Cad Bane din universul Star Wars, care făcea vrute și nevrute cu chitara. Tony Levin cu basul lui straniu, care semăna mai mult cu un sitar. Adrian Belew cu niște solouri care credeam că vin de la Vai, atât de elaborate erau. Și Danny Carey care era în plină zi de adus nepoții la serviciu, cu cei doi puști blonzi ai lui care dădeau și ei de zor din bețe. Iar rezultatul eforturilor celor patru meseriași semăna puțin spre deloc cu ce ascultasem eu de la King Crimson. Da, erau albumele lor clasice din anii ’80, cu ruperile de ritm care mă disperă, dar partea instrumentală era cu totul diferită, amplă și extrem de tehnică. Iar motivul acestei schimbări era clar Steve Vai, care a colorat și mai mult muzica clasicului grup. N-am reținut vreo piesă în special, și n-o să mă reped acum să ascut King Crimson zece ore pe zi. Dar, mulțumită influenței decisive a genialului chitarist, sunt decis să mai dau o șansă unuia dintre cele mai interesante grupuri din zona progresivă din toate timpurile. Care este înlocuit mai mult decât onorabil de BEAT, proiect botezat chiar de către marele absent, Robert Fripp. Și pe care-l recomand oricărui fan King Crimson, mai ales că vine și în România peste vreo câteva săptămâni.