De vreo câțiva ani am descoperit cu plăcere un gen muzical pe care n-am avut curiozitatea să-l caut în vreun catalog de specialitate, deși este din ce în ce mai prezent pe afișele de concert și festival. Este vorba de o combinație de metal progresiv cu versuri deprimante, care se află în repertoriul unor trupe care numai noi nu sunt. Nu, nu este gothic-ul unor Paradise Lost și My Dying Bride, dar nici tristețea pură de la Depressive Age, în principal datorită sunetului mai elaborat. Dar sună bine, atât instrumental, cât și vocal, pentru că avem de-a face cu soliști plini de carismă, cu un timbru ușor de reținut, care-și scriu singuri versurile și care contribuie din plin și la linia melodică. Și care nu sunt inspirați despre aspectele frumoase ale vieții. Scriu asta pentru că tocmai am participat la concertul a două dintre trupele cele mai apreciate din zona asta, ambele din Suedia. În deschidere, oarecum pe nedrept, spune fanul subiectiv din mine, au prestat cei de la Evergrey. Mai puțin și mai slab din punct de vedere al calității sunetului decât anul trecut, când i-am prins în București, în Quantic. Dar cu aceeași energie și cu depresia de rigoare, total potrivită pentru cei care așteaptă Sărbătorile de iarnă departe de sau fără cei dragi. Sau, cum e cazul meu, pentru cei care fac distincție între calitatea tehnică a muzicii și implicațiile ei emoționale. Evident că știam pe dinafară aproape toate piesele, că doar Evergrey e una dintre trupele mele preferate dintotdeauna. Cu excepția celei mai recente, Oxygen, care nu m-a impresionat. Mă rog, poate după ascultări repetate mă răzgândesc. Tipii din Göteborg au cântat așa puțin pentru că deschideau pentru colegii din capitală, Katatonia pe numele lor. Care au sunat, surprinzător, nu-i așa?, mai bine. Cu excepția vocii, care nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor mele. A fost însă suficient de clară ca să adâncească, pentru mai bine de 80 de minute, sala de concert din Antwerp într-o mare depresie. Ilustrată perfect de o piesă mai veche, Winds of No Change, pe care filosoful meu preferat dintr-o altă viață, Emil Cioran, ar fi apreciat-o cu siguranță, cel puțin la nivelul versurilor. Pentru că povestea despre inutilitatea luptei pentru schimbarea in mai bine, despre faptul că religia dezamăgește și despre alte subiecte pe care nu le abordăm la masa de Crăciun. Am plecat însă fără neliniști metafizice suplimentare, pentru că îmi trebuie ceva mai mult decât o seară de muzică de excepție pentru a-mi pune întrebări suplimentare.