A fost o zi de festival plină de superlative. Cele mai scumpe bilete. Cea mai scumpă parcare. Cea mai scumpă mâncare. Cea mai caldă după-amiază. Și cea mai nasoală furtună pe care-am prins-o vreodată la volan. Dar drumul până la Pinkpop, probabil cel mai important festival din Țările de Jos, organizat, din fericire, la doar câteva zeci de kilometri de granița belgiană, a meritat și banii, și transpirația interminabilă, și efortul, pentru că am avut parte de câteva momente remarcabile, unul mai impresionant ca altul. Sigur, au fost multe nume pe afiș, dar pentru mine au contat trei. Primul, Franz Ferdinand, sub care se ascunde o trupă scoțiană pe care eram curios s-o văd de ani buni. N-aș fi dat banii doar pentru ei, dar m-am bucurat să-i întâlnesc la festival. N-au sunat deloc rău, chiar dacă senzația a fost că piesele erau aceleași. Poate și pentru că sunetiștii lor au făcut minuni pentru o trupă de deschidere, drept pentru care calitatea sunetului a fost surprinzător de bună. Al doilea nume interesant, Editors, desemnează un grup pe care l-am mai văzut o dată, tot în deschidere, și care mi-a plăcut și-atunci, ceea ce m-a făcut să mă întreb dacă merită să-l văd în concert propriu. După această a doua tură, răspunsul este clar da. Nu neapărat pentru calitatea sunetului, și nici pentru personalitatea vocalistului, care mi s-a părut străin de scenă, chiar dacă avea tricoul naționalei gazdă, în semn de susținere pentru batavi în meciul care avea loc chiar la momentul recitalului (câștigat fără probleme, apropo). Dar vocea omului a fost altă poveste, și nu pentru că era cine știe ce timbru. Ci pentru că se pupa perfect cu armonia trupei, într-un mix de alternativ cu rock britanic de ani ’90. Dar numele care mă atrăsese la locul cu pricina, The Cure, a fost cel care m-a făcut să trec cu plăcere peste toate vârfurile mai mult sau mai puțin plăcute ale zilei. N-a fost prima, și sper că nici ultima dată, când l-am văzut pe Robert Smith pe scenă. Dar a fost prima dată când i-am observat tristețea. Dincolo de machiajul cunoscut. Dincolo de claia de păr neîngrijită, fără de care lumea nu l-ar recunoaște pe stradă sau pe scenă. Dincolo de contribuția esențială la partea instrumentală, exprimată printr-o lungă serie de intervenții la chitară. Dincolo de armoniile vocale care, în ciuda vârstei și greutății, sunt exact acolo unde ar trebui să fie. M-am bucurat de fiecare piesă, chiar dacă unele nu vor face niciodată parte din listele mele de pe Spotify. Dar am fost cel mai impresionat de piesele de pe cel mai recent album, Songs of a Lost World, care arată o față mai puțin veselă a trupei. Ca să vă faceți o idee, înainte să ascultați discul respectiv, cele două piese alese pentru concert de acolo au fost Alone (deschidere, cu Robert plimbându-se cu un zâmbet trist singur pe scenă minute întregi) și Endsong (final de setlist, înainte de bis, cu un intro lung, superb și apăsător). Una peste alta, însă, a fost o terapie de grup care și-a făcut treaba. Chiar dacă figura vraciului trist mă va urmări ceva vreme. Și poate vă va urmări și pe voi, dacă ajungeți la Electric Castle anul ăsta.