Un elev a venit la școală cu maceta și și-a atacat doi colegi. Ambii s-au ales cu răni ușoare. Într-un liceu care găzduise o serie de prezentări contra bullyingului ale poliției în urmă cu doar nouă luni. Asta la doar câteva zile după ce un alt elev și-a înjunghiat profesoara și apoi și-a rănit un coleg care încercase s-o apere. După ce agresorul anunțase pe TikTok că vrea să-l taie cu cuțitul pe un coleg de altă religie. Sună ca niște știri din Franța sau Belgia, nu? Numai că faptele s-au petrecut la Pitești și la Bistrița. La Pitești e vorba de un copil care a fost agresat de colegi și a decis să se răzbune cu cuțitul. La Bistrița puștiul agresor era radicalizat alt-right și white supremacy, pe model MAGA, după cum arată referințele la Valhalla și la cel de-al doilea amendament al constituției US, cel cu dreptul de a purta arme. Ambele cazuri, corelate cu statistica potrivit căreia 7 din zece elevi au fost agresați, arată una dintre problemele enorme și aparent imposibil de rezolvat ale țării. Care momentan este ocupată să scape de echipa lui Ilie Sărăcie și să facă loc pentru oamenii lui Luca Bogăție. Printre care se numără și noul ministru al educației, care deja a găsit soluția, evident paralelă cu realitatea, de a băga detectoare de metale în școli. Măcar ideea șefului Inspectoratului Școlar Argeș, cea cu organizarea de noi ședințe cu părinții, e mai pertinentă. Dar cel mai probabil inutilă, pentru că criza e mult prea serioasă pentru a fi rezolvată cu ședințe. Să am putere în statul român, aș umbla la lege și aș muta responsabilitatea, inclusiv penală, către părinți, stimulându-i să fie mai atenți la copiii lor, offline, dar mai ales online. Ca să nu ajungem ca să ne referim la generațiile Z sau Alpha ca la generația cuțitului.
Azi e Festivalul Folk Trivale Fest la Filarmonica din Pitești. Un eveniment la care, dacă aș fi acolo, n-aș ezita să particip. Nu pentru că sunt un mare amator de folk, ci datorită invitaților speciali de anul ăsta. Adică Mircea Baniciu și Ducu Bertzi.
Vestea bună e că autostrada pe care-o aștept ca pe-un cireș copt s-a deblocat, pe motiv de autorizații de mediu aproape total eliberate, după cum zice fostul și actualul șef de la Autostrăzi. Vestea mai puțin bună este că a apărut și-o plângere la DNA, care a ajuns până la Parchetul European, pentru că ar fi vorba, spun procurorii argeșeni, de vreo 200 de milioane de euro prejudiciu. Pentru că firma care face tronsonul 3 ar fi expropriat mai mult decât trebuia, inclusiv o carieră a unui fost patron de-al meu de la un ziar efemer. În ritmul ăsta, mă tem că termenul de 2030 pentru finalizarea A1, avansat de boss-ul de la Autostrăzi, este cam optimist.
Zeci de fani ai lui guru au protestat în fața Parlamentului European, cerând eliberarea soțului doamnei Cristela. Pentru că se știe că legislativul european poate elibera pe oricine, la cererea oricărui cetățean european. Serios vorbind, proteste de genul ăsta se întâmplă cu sutele în fiecare an în fața PE sau a Comisiei, și au fix același rezultat. Adică ceva zgomot, tam-tam pe rețele și cam atât.
Că tot vorbeam de proteste, hai să trecem și la chestii serioase, pentru că zilele astea milioane de oameni ies în stradă pentru o viață mai ieftină, pentru educație mai bună sau pentru alte doleanțe extrem de importante. Ceea ce e perfect normal și democratic. Dar câteva mii dintre acei protestatari, mulți dintre ei minori sau foarte tineri, sunt mereu foarte agresivi. Pentru că nu dau impresia că vor altceva decât să distrugă. Așa cum au făcut, printre altele, la Limoges (primăria de acolo, unul dintre locurile care mi-au plăcut, a fost incendiată de un suspect de terorism) și la Lyon (punctul de informare turistică a fost incendiat). Sau în orașul meu, unde sediul Partidului Socialist a fost atacat cu pietre, iar mai multe magazine au fost devastate și jefuite. Sau la Milano, unde au fost incendiate și jefuite magazine în zona centrală. Multă lume tinde să le dea dreptate, că o duc rău și că n-au viitor. După care vezi cum și ce comunică între ei. Cum se laudă cu chestiile scumpe furate din magazinele devastate. Pe care, după aceea, le găsești pe Vinted. Asta nu mai e revoluție, ci doar tâlhărie. Care, firește, servește intereselor politice ale unora, că multă lume din afara UE și-ar dori s-o vadă dispărută. De la rușii lui Putin la MAGA, trecând prin zona fundamentalismului musulman. Dar, în tot timpul ăsta, nu mă simt mai puțin în siguranță. Contrar părerilor cunoscuților grăbiți să cânte prohodul vestului pe motiv de imigrație și multiculturalism, viața merge înainte. Nu te duci la cafenea precum cuplul acela din Paris care bea un vin cu incendii în fundal. Dar te informezi unde și când sunt zurbagiii, așa cum te uiți la meteo ca să nu ieși pe vreme urâtă, și-ți vezi de ale tale. Și lași statul prin organele sale să-și facă treaba. Că de aia plătești impozite.
Ministerul Justiției din State a depus o acțiune preventivă care să blocheze oficializarea victoriei viitorului senator de Alaska dacă acesta nu va fi actualul ocupant al postului, un republican pe nume Dan Sullivan. Pentru că Alaska e statul care decide majoritatea la Senat după alegerile de mijloc de mandat de luna viitoare. E ca în comunism, la fotbal, când se juca până când câștiga echipa lui Ceaușescu. Sau a miliției.
Tot din guvernul MAGA, secretarul pentru război a făcut recent mișto de aliații din NATO ai țării sale, insinuând că cei mai mulți dintre aceștia n-au luptat în Afganistan. O minciună sfruntată și jignitoare pentru familiile celor peste 1100 de soldați din afara US care au murit în țara de unde Unchiul Sam a plecat cu coada între picioare acum 5 ani. 27 dintre ei erau români, dar conducerea pro-MAGA a patriei noastre n-a avut nicio reacție la cea mai recentă declarație a lui Pete Hegseth.
Christiane Amanpour pleacă de la CNN. După 43 de ani. Nu spune de ce exact, dar putem bănui. Pentru că plecarea celebrei jurnaliste este anunțată la foarte puțin timp după ce postul pe care-l vedeam ca etalon al profesionalismului și obiectivității tocmai a fost cumpărat de Skydance. Adică de Larry Ellison. Adică de Oracle. Adică de MAGA.
Într-o lume din ce în ce mai haotică, unul dintre leacurile pentru mintea noastră este cititul. Conform unui studiu comandat de asociația librarilor din UK cu ocazia Zilei Sănătății Mintale, 90% dintre cei chestionați spun că se simt mai bine după ce au vizitat o librărie. Iar 78% zic că vizita respectivă îi ajută să se deconecteze de la ecrane și de la rețele. Ca om care ratează arareori Cărtureștiul din centrul vechi al Capitalei când e pe acolo și care are haltă obligatorie la librăria din Notting Hill ori de câte ori ajunge la Londra (și nu numai pentru că a fost turnat acolo filmul cu pricina) nu pot decât să fiu de acord.
European Best Destinations și-a publicat clasamentul pe anul ăsta, care are pe primul loc o destinație mai degrabă surprinzătoare. Adică eu personal am fost la Sofia, și aș reveni acolo cel puțin o dată, din motive de familie, dar capitala Bulgariei nu mi se pare mai atractivă decât Lisabona și Copenhaga, clasate pe locurile imediat următoare. Așa cum au votat, de altfel, și jurații de la World Travel Awards, care au decernat premiul cel mare capitalei portugheze. Loc în care aș reveni cu drag, dar unde aș sta pe gânduri înainte să iau tramvaiul de epocă. Iar dacă nu v-am plictisit cu clasamente turistice care se bat cap în cap, Gamintraveler spune că Bucureștiul este pe locul trei în topul orașelor europene în care NU e bine să locuiești. Care top oferă și alternativa, și anume Cluj-Napoca. Bine, pe lista locurilor nerecomandate este și orașul în care stau, alternativa fiind Antwerpen. Aici îmi pot da mai mult cu părerea, pentru că, după ce-am fost prin mai multe locuri, consider că, în ciuda imaginii proaste pe care o are, nu mereu nemeritat, Bruxelles-ul rămâne un oraș în care merită să trăiești. Mai ales ca expat.
Una din trupele mele preferate din ultimii ani, Delain, merge pe urmele mai consacratelor Arch Enemy și Nightwish și rămâne și ea fără vocalistă. Diana Leah, româncă din Alba Iulia, rămâne cu proiectul ei solo, iar trupa merge mai departe fără solistă, bazându-se pe colaborări pentru albume și turnee. Iar dacă spun că printre potențialii colaboratori se numără Sharon den Adel și Marko Hietala, viitorul nu sună chiar rău. Eu unul oricum voi continua să-i ascult, chiar și fără artista româncă la voce.
Tot despre muzică, Jean Michel Jarre iese la anul în turneu pentru a marca juma’ de secol de când a apărut Oxygene. Ajunge și-n România, la Cluj, pe 27 septembrie. Eu deja mi-am luat bilet, pentru că e unul din puținii artiști adevărați pe care i-am putut asculta pe vremea lui Ceașcă la radio. Iar asta nu se uită. Filmul de săptămâna asta are tot legătură cu muzica, dar de altă factură. Pentru că, sedus până la urmă de unul dintre cele mai ciudate (ca să fiu elegant) titluri pe care le-am văzut vreodată, am dat zece euro ca să văd Enescu, jupuit de viu. De fapt am dat doar opt, că am primit de la organizatori, o asociație culturală românească, și un cupon pentru o băutură gratis. Am ales un Fritz Cola, un fel de Quick Cola de pe vremea comunismului, comercializat prin vestul Europei de către adversarii imperialismului american. Am menționat acest fapt banal pentru că și filmul văzut după consumarea simulacrului de Coca Cola mi-a dat o impresie asemănătoare. De la generic, inspirat de Westworld, dar mai prost realizat și până la finalul care nu mi-a explicat titlul. Pentru că multe dintre dialoguri mi-au amintit de filmele comuniste, de propagandă. Pentru că scenele cu eroina principală sumar îmbrăcată mi-au amintit de peliculele anilor ’90, când regizorii scăpați de cenzura ceaușistă se întreceau în a arăta cât mai mult din corpul feminin. Pentru că declarațiile patriotice mi-au amintit de filmele lui Sergiu Nicolaescu. Și pentru că referirile la Doamne Doamne, combinate cu ideile lui Nae Ionescu, m-au dus cu gândul la trecutul nu foarte îndepărtat, dar care este promovat de zor pe rețele. A rezultat o poveste plină de clișee, dar nu prea ușor de urmărit (de aceea am și înțeles-o pe doamna care sforăia lângă mine). Condimentată cu o combinație deloc inspirată de muzică adevărată (Enescu, din fericire) și zgomote produse de un tip cu nume lung și greu de reținut. Dar au fost și părți care mi-au plăcut. Costumele tipei au meritat toți banii. Plus că fostul ucenic de operatori adevărați de televiziune din mine a remarcat o serie de cadre foarte inspirate. La final am plecat cu sentimente amestecate. Adică mi-aș fi dorit mai mult, în special pe tema primei opere pe care-am văzut-o, Oedip. Dar eram și sătul de atâtea dialoguri nefirești, realizate parcă de un agent AI gratuit. N-am plâns după bani, dar nici nu recomand.