A fost unul dintre primele trupe pe care le-am ascultat. Pentru că, pe la începutul anilor ’90, am pus mâna pe unul dintre cele mai slabe albume ale lor, scos de ruși. Se chema Дом голубого света. Și l-am tot ascultat, până când am descoperit că era vorba de niște clasici, cu mult mai multe și mai bune chestii la activ. Așa că nu a fost deloc surprinzător că primul meu concert pe cont propriu, după ce mi-am luat carnet și mașină, a fost la ei, pe stadionul de rugby din București. Am ajuns plin de speranță și am plecat înainte de final, dezamăgit de sunet și de faptul că nu cântaseră piesa mea preferată. Anii au trecut, am ajuns chiar și în orașul despre care era vorba în respectiva piesă, în studioul care luase foc din cauza unui idiot, și m-am mai nimerit de trei ori la ei la concert. De fiecare dată a fost mai bine, în ciuda timpului care afectase, prin trecerea sa, performanța vocală a unuia dintre cei mai importanți soliști rock din istorie. Pentru că am descoperit recent că la trupele clasice nu mergi pentru calitățile tehnice. Ci pentru că îmbătrânești și tu și muzica aceea cu care ai crescut te ajută să uiți, pentru câteva momente magice, de trecerea anilor. Exact așa a fost și la cel mai recent concert al trupei despre care vorbesc, la care-am ajuns în plin cod portocaliu de furtună, tradus, din fericire, în zona unde am fost eu, doar printr-o ploaie torențială și câteva ramuri căzute pe autostradă. Am ajuns exact la momentul când presta trupa de deschidere, Jayler, niște puști britanici cu pieptul dezgolit, care știau însă meserie (că altfel n-ar fi deschis pentru clasici la doar patru ani de la înființare). Meserie știau, dar emoția produsă a fost extrem de limitată, cel puțin pentru mine. Ceea ce s-a schimbat radical când au apărut pe scenă veteranii, cu vocalistul care a trecut binișor de 80 de ani. Drept pentru care abordarea a fost pragmatică, cu accent pe piesele mai noi, adaptate vârstei solistului. Dar, firește, toată lumea venise pentru clasice, așa că finalul a fost cel îndelung așteptat. După un Perfect Strangers foarte bine prestat instrumental, a urmat un Space Truckin’ plin de entuziasm și, spre bucuria mea, Smoke on the Water. Care-a ieșit cel mai bine din tot concertul (firește că aici nu vorbește obiectivitatea din mine). Și care m-a asigurat că a meritat să fac drumul prin furtună. Pentru că Deep Purple, cât or mai cânta, nu trebuie ratați niciodată. Pentru trecut, dar mai ales pentru modul elegant și autentic în care se raportează la el.