Am citit cu plăcere un interviu cu fostul președinte al Consiliului Județean Argeș, în care Ion Mihăilescu are niște critici destul de serioase la adresa celor care conduc județul și țara acum. Și în care își face mea culpa pentru unele decizii luate pe vremea când era șef la CJ. Două chestii care nu sunt deloc specifice partidului lui, dar care mă fac, după o grămadă de ani, să-l văd cu alți ochi, mai buni. Felicitări lui, pentru onestitate, și felicitări ziarului Argeșul pentru că a luat, și a publicat, interviul.
Apropo de fosta mea meserie, noul premier desemnat este un fost ziarist care a ajuns, la un moment dat, în politică, de unde n-a mai plecat. Luca Niculescu mi s-a părut un foarte bun jurnalist, ajutat fiind și de aplecarea lui spre francofonie. Ca om politic nu m-a impresionat, stând mereu în eșalonul doi din MAE. Nu-mi dau seama de ce a fost el desemnat să fie prim-ministru (că membri OCDE tot nu suntem), dar trag nădejde că nu a contat doar prenumele, devenit faimos datorită patiseriilor omonime care sunt zilnic asaltate de concetățenii care nu-și permit mâncare mai bună și mai scumpă. Sau de pofticioși ca mine, care nu refuză un ștrudel cu brânză dulce și stafide, de exemplu. Măcar să aibă Luca premierul pe sfert din succesul lui Luca patiserul. Deși presupun că o speranță realistă ar fi un succes comparabil cu al piesei cu același nume din epoca de aur a celor de la Timpuri Noi.
Că veni vorba de epoca de aur, niște cetățeni care dau semne că regretă acele timpuri, dar care-și exercită liber dreptul la protest în sprijinul unui alt cetățean, momentan arestat preventiv pentru înșelăciune, au făcut un fel de ritual macabru (unii spun că ar fi fost slujbă) prin care l-au blestemat pe un alt cetățean, care-și exercită dreptul la liberă exprimare. Dar care, prin ceea ce scrie și spune, ii deranjează pe unii (inclusiv pe protestatarii menționați anterior). Care și ei, probabil, deranjează. Doar că nimeni nu le cere public moartea. Dacă am fost prea criptic, mă refeream la protestatarii care-i cer libertatea lui Călin Georgescu și care, în pauza de scandări pentru cel pe care și-l doresc președinte, l-au blestemat pe Cristian Tudor Popescu. Noroc că suntem stat de drept (încă), pentru că dacă eram pe vremea legionarilor probabil l-ar fi linșat.
În altă parte a Bucureștiului, un alt cetățean, care înțeleg că are 300k urmăritori pe Spotify, a făcut pipi în public, pe scena de la Arenele Romane. Care chiar are niște toalete decente, din ce-am descoperit în timpul turelor mele pe-acolo. Dar, mă rog, Ian, că așa-și spune trapperul cu pricina, a simțit el nevoia să-și arate astfel părerea despre publicul care plătise bilet să-l vadă. După care a promis că nu mai face. Gesturi de genul ăsta nu sunt noi, până și Ozzy a micționat pe scenă. Dar în cazul regretatului muzician vorbeam și de valoare, nu doar de vedetism.
Bucureșteanul Ionuț Radu a fost rugat de clubul său, Celta Vigo, să nu mai joace la națională. Și asta pentru că portarul titular al tricolorilor are deja probleme la umăr și riscă să-și agraveze situația. E pentru prima dată când aud de un fotbalist român pus într-o asemenea situație. Care este însă destul de des întâlnită în campionatele importante, acolo unde cluburile fac adesea presiuni fie asupra jucătorilor, fie asupra federațiilor. Iar cazul jucătorilor lui Arsenal, dintre care destui s-au dat accidentați la națională la final de sezon trecut pentru a contribui la câștigarea titlului, este doar vârful aisbergului. Evident că e o dilemă morală, până la urmă, dar cred că alegerea e destul de ușoară. Patriotismul nu ține de foame. Și nu plătește facturi. Mai ales când echipa ta națională nu te poate promova, ci dimpotrivă, te poate scufunda și pe tine odată cu ea.
Ieșim din București și mergem spre nord, acolo unde o universitate privată a reușit performanța de a avea un rector care era în același timp și cadru universitar, și student. Astfel, Gabriela Mihalache a fost, între 2020 și 2023, profă și colegă pentru studenții de la Universitatea Apollonia din Iași. Adică era șefa profilor care-i predau. Bine, doamna cu pricina a ajuns chiar să fie conducătorul comisiei de licență în fața căreia și-a susținut lucrarea de final de facultate.
Și pentru că vorbeam de învățământ, în partea francofonă a Europei continuă protestele elevilor și studenților, care au devenit din ce în ce mai violente. Le înțeleg doleanțele, dar nu și violența. Care violență a dus, în cel mai mare oraș din Valonia, Liège, la interzicerea adunărilor de mai mult de trei persoane, măsură de care am auzit prima dată în decembrie 1989, când Ceașcă își trăia ultimele zile la putere. Revenind la zilele noastre, nu văd soluție clară pentru protestele din școli. Poate și pentru că nemulțumirile depășesc clar domeniul educației. Și sunt și deturnate din zona extremă a politicii, în special din stânga.
Apropo de stânga, primul ministru al Spaniei a convocat alegeri anticipate. Pentru că nu mai are majoritate în parlament, după cum a descoperit foarte recent. Așa se face, dragi politicieni din România. Anticipatele sunt o soluție normală la problema noastră, iar ele nu-l vor ajuta pe Putin mai mult decât actuala confuzie generalizată. Dimpotrivă, urnele vor demonstra, din nou, că sondajele greșesc. Cu voie sau fără de voie.
Că tot vorbeam de alegeri, de partea cealaltă a Atlanticului separatiștii au câștigat în provincia Quebec, care nu mi s-a părut deloc separatistă când am vizitat-o. Și deja spun că nu vor să mai dea bani pentru reprezentanta coroanei britanice și nici nu jură supunere regelui Charles. Problema lor e că au luat sub 30%, deci nu pot face majoritate singuri. Iar 30% este și rezultatul ultimului referendum pentru independența acestei provincii francofone a Canadei. Drept pentru care mă tem că și aici, ca și la scoțieni, la catalani, la flamanzi sau la maghiarii din HarCov, visele separatiste se opresc la granița populismului reflectat de câștigul electoral cu realitatea.
Apropo de populism și rezultatul lui, americanii sunt pe cale să vadă în direct o execuție, pe la început de decembrie. Ministrul apărării de la ei, Pete Hegseth, a anunțat că Nidal Hasan, fostul militar care a ucis 13 oameni acum 17 ani, va fi împușcat de un pluton de execuție chiar la Fort Hood, locul crimelor sale. Ironic, sau poate nu, anunțul vine cu o zi înaintea zilei mondiale contra pedepsei capitale. Și la doar 90 de ani de la ultima execuție publică din State. Un nou pas înapoi pentru lumea în care trăim.
Iar de partea cealaltă a Mării Bering, prin Siberia, o cercetătoare ar fi murit de ciumă. Iar un coleg ar fi avut, ulterior, o soartă asemănătoare. În mod firesc, țara care moștenește închisoarea popoarelor care a dispărut și pentru că acum patru decenii a pus batista pe țambalul de la Cernobâl spune că nu e niciun pericol. După care, la fel de normal, controlează strict toată informația din zonă. Eu, să fiu om cu răspundere în vreun stat european, aș băga, la sosirea în țara mea, orice rus sau cetățean care-a fost pe-acolo în carantină. Pentru că, pe lângă virusul ciumei din Siberia, coronavirusul care-a închis lumea acum șase ani jumate pare pistol cu apă.
Și, că tot vorbeam despre posibile catastrofe, filmul pe care l-am văzut săptămâna asta e unul complicat, așa cum ar fi și cazul când e vorba de o realizare a lui Alejandro González Iñárritu. N-are mare succes de casă, zic statisticile primului weekend dim cinematografe, și este deja considerat de unii ca fiind unul dintre pariurile nereușite ale lui Tom Cruise, care joacă un rol neobișnuit pentru el. Dar mie Digger mi-a plăcut, în ciuda momentelor de aroganță specifice peliculelor americane care se referă la chestii europene (de care nu le pasă suficient ca să fie corecți). Am râs un pic, am rămas pe gânduri mult mai mult și am plecat de la cinema mai trist decât venisem. Pentru aceste impresii, și pentru mult mai multe, merită văzut. Iar dacă ești fan Tom Cruise, cu atât mai mult, pentru că nu cred că a fost mai aproape de Oscar ca în rolul lui Digger.