De când m-am mutat în zona francofonă a Europei am ajuns, vrând-nevrând, mai expus la muzica acestei părți din lume. Așa am devenit și telespectator fidel al ediției franceze a celebrului show “The Voice”, în cadrul căreia am urmărit nu numai sute de concurenți mai buni sau mai slabi, ci și jurați din diverse zone muzicale. Unul dintre ei a fost Pascal Obispo, artist foarte cunoscut în Hexagon, a cărui prestanță mi-a atras curiozitatea. Drept pentru care n-am ratat ocazia de a-l vedea și în concert, cu ocazia turneului său intitulat nu extrem de inspirat Corespondențe. La început m-am simțit cam în plus, pentru că artistul avea glumele lui cu fanii, pe care, la nivelul meu nu extrem de avansat de franceză, nu le-am priceput chiar în întregime. Dar, pe măsură ce-a continuat muzica, prestată majoritar cu instrumentiști de jazz, am început să înțeleg de ce Pascal Obispo umple de mai bine de trei decenii sălile de concert. În primul rând pentru că e un foarte bun compozitor (cu piese devenite hituri prin intermediul multor artiști francofoni), dar și pentru că are o prestație specială pe scenă. Are, firește, mica lui doză de aroganță, dublată însă de naturalețe și de o modestie pe care n-o prea vezi la artiști de nivelul acesta. Și o priză mare la publicul său, majoritar feminin, și asta nu pentru că ar fi o mare frumusețe, ci pentru că este elegant și sensibil, așa cum s-a văzut și când a cântat o piesă în timp ce se plimba prin public. În ceea ce mă privește, momentul cel mai impresionant a fost la final, când a prestat piesa mea preferată, Fan. Care are, pe lângă o linie melodică ușor de urmărit, și versuri care mie, pasionat de concerte, îmi merg fix la inimă. Chiar dacă nu mă regăsesc total în acel pasionat care spune că viața lui este aceea de a fi fan, pot înțelege de ce această melodie a avut și are succes. Pentru că suntem destui aceia pentru care muzica live înseamnă o parte importantă a vieții. Una dintre cele mai frumoase.