Așa cum mă lăudam săptămâna trecută, am vizitat și eu, în încercarea de a părea mai cult, galeria de artă recent renovată din Pitești. Prima surpriză: era deschisă la ora prânzului. A doua surpriză: Nu eram singurul vizitator. A treia surpriză: Personalul foarte primitor și bine instruit. Și ultima, și cea mai mare surpriză: Expoziția în sine cuprinde opere de la o grămadă de artiști, de la cei locali, pe care-i cunosc fie după nume, fie chiar personal, până la valori unanim recunoscute, precum Grigorescu sau Luchian. Bine organizată pe două etaje, între care scara monumentală chiar arată superb după renovare, galeria de artă Rudolf Schweitzer Cumpăna a căpătat nu numai haine noi, cu bani europeni, ci și un alt aer. Cu nimic mai prejos de locuri similare din orașe superioare cultural. Cu alte cuvinte, clar merită timpul și banii, când expiră gratuitatea.
Elevii au protestat contra uniformei obligatorii purtând negru la școală. A fost un protest organizat de Consiliul Național al Elevilor, cărora li s-a opus un altfel de protest, la nivel local. Astfel, unii dintre profii de la fostul meu liceu au venit, alături de fostul lor coleg, actualmente inspector general școlar, în uniforma, altminterea chiar frumoasă, a colegiului lor. Două proteste pe care eu le aprob, pentru că, într-o țară liberă și democrată, fiecare ar trebui să protesteze dacă simte nevoia. Proteste care în mod normal ar fi inutile, pentru că, în aceeași țară, liberă și democrată, se presupune că unde-i lege, nu-i tocmeală. Doar că țara aceea este România, acolo unde legea este adesea facultativă. Drept pentru care pun pariu că niciodată nu vor fi toți elevii în uniformă la școală. Și nimeni nu-și va lua amendă pe tema asta.
Apropo de învățământ, în cealaltă țară a mea, în orășelul flamand Dilbeek, o școală le-a cerut părinților să vorbească doar limba oficială a zonei chiar și când conversează între ei, la poartă, când își așteaptă copiii. Evident că nu vorbim de o obligație, pentru că legea belgiană se aplică și în enclavele naționaliste flamande, dar ideea în sine mi se pare scandaloasă. Și, pe termen mediu, chiar periculoasă. Pentru că eu, rezident într-o țară liberă și democratică, chiar nu am chef să fiu obligat să vorbesc o anume limbă în privat.
Tot legat de chestii care mă interesează, publicitarii din trustul în care am prestat și eu cândva s-au adunat să petreacă împreună cu clienții și să se laude cu realizările de peste an. Genul de petrecere corporatistă la care se bea mult, se bârfește și mai mult și se fac glume proaste. Numai că anul ăsta anteniștii au depășit limitele, pentru că la un moment dat a apărut poza boss-ului grupului lor, sub care scria “ProTV să ne belească…” (ei au scris restul mesajului cu referință la pluralul unei anume stațiuni din Croația, dar eu sunt mai elegant și pun doar puncte de suspensie). Evident că șefimea s-a scuzat, că a fost gluma foarte neinspirată a unui coleg de la tehnic, care a făcut de capul lui și a și fost sancționat pe tema asta. Cumva, pentru că vorbim de un trust care-și dă invitații afară din platou, nu sunt pe deplin convins de justificările astea. Dar nici nu mă aștept la cine știe ce sancțiuni de la CNA, pentru că oamenii importanți ai patriei se tem în continuare de ghioaga mediatică a trustului cu pricina.
După ce s-a întâlnit cu Papa Leon, primul ministru al vecinilor de la vest s-a apucat să danseze pe străzile Romei. Sigur, Peter Magyar era la cămașă și cravată, dar asta chiar nu l-a împiedicat să pară din același film cu localnicii sau turiștii care dansau după Ricchi e Poveri. După cum se știe, nu am fost cel mai mare fan al omului, dar pe zi ce trece am senzația că este fix ceea ce le trebuie ungurilor după regimul lui Viktor Orban. Ca să nu mai vorbim de comparația evidentă cu liderii de la București, actuali sau trecuți, dintre care doar Băsescu mai era așa de natural. Că sigur nu l-am vedea pe alde Bolojan sau pe little Nick în așa postură.
Lumea a ieșit în stradă în Spania după ce o doamnă de 87 de ani din Madrid a fost evacuată forțat din locuința unde stătea de 70 de ani după ce proprietarul actual, un fond de investiții, i-a triplat chiria. Problema nu e nouă și devine din ce în ce mai acută în principala mea destinație de vacanță, pentru că succesul turistic și de imagine vine cu creșteri fantastice de cheltuieli în zona imobiliară (prețuri la case și chirii). Care nu sunt deloc corelate cu evoluția veniturilor celor mai mulți dintre spanioli, care, de altfel, cu greu își mai pot permite să trăiască în orașele importante. Urmarea este că guvernul spaniol a venit cu un decret supranumit Maricarmen, după octogenara evacuată, și care ar fi urmat să reglementeze situația chiriașilor care au nevoie de ajutorul statului. Spun ar fi urmat pentru că parlamentul a spus Nu. Iar acum se pare că ne pregătim de anticipate. Care ar putea însemna plecarea singurului guvern socialist dintr-o țară importantă a UE.
Este o perioadă bună pentru femeile din politică. Nu de la noi, stați liniștiți, ci din două locuri neașteptate pentru egalitatea dintre sexe. În Maroc, fosta primăriță din Marrakesh, Fatima Ezzahra El Mansouri, a fost desemnată de către regele Mohammed al VI-lea să facă guvern după ce a câștigat alegerile. Premieră pentru această țară musulmană. Și o altă premieră, dublă de data asta, este prin vecini, acolo unde Ana Brnabic devine președinte al Serbiei. Ea îl înlocuiește pe Alexandr Vucic, care face și el șmecheria cu demisia dintr-o funcție pentru revenirea pe alta la fel de puternică, pe model Putin. Cu toate acestea, este important că sârbii, destul de duși la biserică, au acum o primă președintă care, pe deasupra, este și gay. Ceva ce noi nu cred că am putea avea vreodată, din moment ce nu reușim să avem nici măcar paritate la funcțiile din guvern (Siegried Mureșan ar fi avut, ce îndrăzneală?, 5 doamne în guvernul care nu i-a fost acceptat de majoritatea naționalist-populistă din actualul parlament).
Cu doar câteva zile înainte de alegerile prezidențiale din Brazilia, actualul șef al statului, Lula da Silva, a semnat un decret de interzicere a pariurilor sportive online. El zice că acestea sunt dăunătoare populației pentru că produc dependență. Iar culmea e că alegătorii par să fie de acord cu el. Chiar dacă măsura va afecta serios echipele importante, pentru că două treimi din grupările de primă ligă din țara lui Pele au sponsori dintre firmele de pariuri. Eu nu-l simpatizez pe Lula, că e prea socialist și prea putinist pentru gustul meu, dar sunt total de acord cu decizia lui privind interzicerea pariurilor sportive din online. Pe care-aș vrea s-o văd inclusiv în România. Cu tot riscul ca echipele să-și piardă banii (inclusiv FC Argeș joacă, și nu prea bine, cu sigla unei firme de pariuri pe tricouri). Bani oricum cheltuiți de pomană, având în vedere dezastrul din cupele europene și din Liga Națiunilor.
Mai bine de 7 milioane de amatori de bilete Oasis au ratat ocazia de a vedea, sau de a revedea celebra trupă din Manchester la anul, când vine inclusiv pe partea continentală a Europei. Printre ei mă număr și eu, dar sincer nu-mi pare rău. Nu pentru că strugurii la care nu pot ajunge sunt acri, ci pentru că Liam Gallagher, cunoscut pentru declarațiile sale contondente, a ajuns să le sugereze, într-un mod mai degrabă arogant, fanilor care se plâng că biletele sunt prea scumpe (ceea ce e perfect adevărat), să nu se mai lamenteze. Or eu nu sunt așa de mare fan ca să trec peste vedetisme de genul ăsta doar pentru o cronică morocănoasă muzicală de vreo mie de euro (că atât ar costa, estimativ, distracția, cu transport, cazare, mese și biletul de concert). Cu banii ăștia văd minim zece concerte cu artiști și trupe care-mi plac mai mult. Și care se exprimă prin muzică, nu prin atacuri la fani sau la alți artiști, precum frații Gallagher.
Că veni vorba de englezi, casa cu ușă albastră unde stătea personajul principal din Notting Hill e de vânzare. Costă doar 9 milioane de euro. O sumă frumoasă chiar și pentru zona cu pricina, una dintre cele mai interesante din Londra, și asta nu numai datorită filmului cu Hugh Grant și Julia Roberts. Dacă aș avea banii respectivi, probabil că aș fi înclinat să cumpăr, pentru că îmi place locul cu totul. Iar dacă aș vrea să-mi recuperez investiția aș pune taxă pe fotografiile cu ușa casei mele. Cu tot cu taxele la stat, mi-aș scoate banii în 2-3 ani.
Iar pentru că povesteam despre cinema, vă recomand să nu-mi urmați exemplul și să ratați Curierul. Nu mă refer la ziarul unde am debutat și care acum are apariție sporadică, ci la filmul cu același nume care rulează zilele astea. Pe afiș arăta interesant, cu Owen Wilson și tipul masiv din serialul Reacher al cărui nume (Alan Ritchson) trebuie mereu să-l caut pe Google pentru că nu reușesc să-l rețin. Poate pentru că ăsta a fost primul film/serial în care l-am văzut jucând (vorba vine). Povestea cu mafioții care vânează un ficat extrem de rar pentru transplant nu este banală, dar realizarea da. Cu multă violență, nu mereu justificată din punct de vedere al narațiunii, dar cumva așteptată ca să-l promoveze pe eroul principal. Care-l face pe Arnold potențial candidat la Oscar în comparație. N-a fost cel mai prost film pe care l-am văzut anul ăsta, dar clar merită un loc în top 3. Din coadă.