Cine mai sunt și ăștia? Asta a fost reacția apropiaților cărora le-am spus la ce concert urma să merg. Una pe deplin explicabilă, pentru că The Afghan Whigs nu este o trupă de care să fi auzit prea multă lume. Și pe bună dreptate, pentru că sunt atipici. Cântă de prin anii ’80, dar genul lor este destul de apropiat de grunge. Cu toate acestea, nu provin din zona Seattle, ci din Ohio. Au un nume cu conotații politice britanice, dar ei sunt toți americani. Plus că au mai făcut și o mare pauză până s-au reunit, acum vreo 14 ani, și-au luat-o de la capăt cu albumele și cu turneele. Care turnee sunt, de obicei, deschise de un englez numit Ed Harcourt, destul de meseriaș și cu vocea și cu chitara. Adică o alegere potrivită pentru încălzirea de dinainte de show-ul principal. Care și el s-a derulat natural, fără probleme de niciun fel. Vocalistul, de fapt tipul principal din trupă, Greg Dulli, a cântat corect și fără ifose de mare star, chiar dacă pe alocuri a sunat un pic strident. Piesele, deși cântate într-o limbă pe care o cunosc cât de cât, nu mi-au spus nimic din punctul de vedere al versurilor, așa că mi-a fost greu să aleg între ele. Mai ales că toate sunau bine. Adică echilibrat, cu prestații instrumentale corecte, pe alocuri chiar virtuoase. Și cu o linie melodică mai degrabă conservatoare, făcută parcă să mulțumească pe toată lumea. N-a fost plicticos, însă, pentru că pe alocuri chiar m-a prins ritmul. Dar când am ajuns la piesa de final, pe care o cântă de când s-au reunit, în 2012, la fiecare concert, am înțeles de ce refrenul ei repetă obsesiv “Don’t forget the alcohol”. Pentru că genul ăsta de muzică e mai ușor de înțeles după o bere sau două. Nu voi reveni la vreun show de-al lor, și nu le voi asculta excesiv muzica. Dar nici nu regret că i-am văzut și ascultat. Era o dorință de prin anii ’90, când am auzit întâmplător de ei. Și de atunci am tot fost curios să văd ce e de capul lor. Am văzut, într-un final.