Mie Pantera, când s-au lansat, nu mi-au plăcut prea mult. Adică da, aveau riffurile alea curate și ritmul de thrash combinat cu oleacă de hardcore, dar mi se părea că seamănă prea mult cu punk-ul. În apărarea mea, reticența avea legătură și cu prestațiile mele de DJ de rockotecă din anii ’90, când veneau punkiștii să mă inunde cu dedicații Sex Pistols și Pantera. Anii au trecut, timp în care unul dintre membrii de bază ai trupei, chitaristul Dimebag Darrell, a fost ucis pe scenă, în 2004, după care, 14 ani mai târziu, fratele acestuia, bateristul Vinnie Paul, moare de inimă. Pantera era oricum istorie de prin 2003, așa că decesul celor doi membri fondatori lăsa puține speranțe fanilor. Dar acum vreo doi ani vocalistul Phil Anselmo și basistul Rex Brown s-au apucat din nou să cânte împreună sub faimoasa denumire. Cu ajutorul celebrilor Zakk Wylde, chitaristul lui Ozzy Osbourne, și Charlie Benante, toboșarul de la Anthrax, s-au și pus pe concerte și festivaluri. Ei au spus că în semn de omagiu adus foștilor colegi, deși gurile rele au vorbit și de ceva interese materiale. Oricare ar fi motivul, pentru mine a fost o veste bună, că am ajuns să-i văd live. Prima dată în 2023, la cel mai tare festival rock din Belgia, Graspop Metal Meeting, unde mi s-a părut că au cântat neașteptat de bine, dar prea puțin, că nu erau capete de afiș. Drept pentru care am zis să-i văd și ca headlineri, la o sală celebră de pe-aici, Forest National. Acolo sunetul a fost, ca de obicei bun, deși au fost momente în care vocea lui Phil nu se auzea prea bine. Riffurile lui Wylde, însă, erau curate și clare, ceea ce m-a făcut să mă felicit pentru bis. Și m-a convins să-i revăd și altă dată, dacă vor mai face turnee. Ar fi drăguț dacă ar scoate și un album nou, care să contribuie la un setlist mai substanțial. Și care să ateste că actuala Pantera e o trupă adevărată, nu doar un proiect dedicat omagierii fraților căzuți.