De la o vreme, dată fiind mărimea din ce în ce mai mare a comunității românești din Bruxelles, primim din ce în ce mai multe vizite ale artiștilor de la noi din țară. De obicei sunt spectacole de teatru, dar concertele cu nume cunoscute nu mai sunt nici ele singulare, că există public, care-și permite și prețul biletului, cam dublu față de patria mumă. Așa am avut ocazia să-l revăd pe Mircea Baniciu și la vreo doi kilometri de casa mea actuală, după ce-l văzusem, în urmă cu câțiva ani, la filarmonica din Pitești. Pe bani mai puțini și în condiții de confort și acustică mai bune, e adevărat, dar nu putem compara orașele mele de rezidență. Omul a intrat primul pe scenă, modest și prietenos cum îl știam, după care au venit și Vladi Cnejevici și Teo Boar, muzicieni pe care n-ai cum să nu-i știi dacă ai vreo tangență cu muzica bună românească. Și-a urmat o seară plină de aduceri aminte, ale lui, dar și ale mele, pentru că Baniciu cântă muzica aceea cu care am crescut. Nu numai Phoenix, ci și piese de-ale lui, dintre care preferata mea de om născut și crescut la oraș rămâne, în mod firesc, Viața la țară. Și asta nu numai pentru versurile sale, ci și pentru valoarea ei sentimentală, fiind vorba de o melodie pe care-am folosit-o, la sugestia omului care m-a învățat televiziune, drept coloană sonoră a celui mai bun reportaj al meu, realizat cândva la finalul secolului trecut. A fost, așa cum spunea și o piesă pe versuri de Minulescu, un concert pentru păsările călătoare, plecate mai demult sau mai de curând din țara lor. Un moment în care nu m-am mai simțit așa de departe de locul meu natal, pentru că muzica unește și șterge granițe, fie ele geografice sau sufletești. Și-mi cer scuze pentru tonul mai degrabă sentimental al acestor rânduri, dar până și noi, morocănoșii, avem momentele noastre de slăbiciune.