Tocmai au făcut 30 de ani și s-au gândit să marcheze momentul așa cum se cuvine, printr-un turneu. Și-au ajuns și la mine în oraș, ocazie pe care m-am gândit că n-ar merita s-o ratez. Adică îi mai văzusem acum mai bine de un deceniu, pe la Arenele Romane, și nu fusesem extrem de impresionat. Dar timpul trece, unele lucruri se pot schimba, așa că, cel puțin la nivel muzical, o nouă șansă e de obicei justificată. A fost în cazul finlandezilor de la Sonata Arctica, care chiar de la primul acord mi-au confirmat că a meritat să-i revăd. A fost doar o oră de recital, din păcate, pentru că nu erau headlineri. Dar ora a fost plină de hiturile lor, interpretate mai ales cu emoție. Cu toate că ceea ce m-a atras inițial la ei a fost tehnica instrumentală și riffurile specifice, prezente și acum din abundență. Ora a trecut prea repede, după care a venit rândul celor de la Beast in Black, trupă pornită din Finlanda ca să devină un fel de supergrup cu o muzică oarecum metal, combinat cu un pic de disco și ritmuri atât de perfecte încât păreau generate de inteligența artificială. Îi mai văzusem o dată, și mă plictisiseră, dar m-am gândit că a doua oară va fi diferit. N-a fost, așa că am plecat după primele trei piese. Pentru că, cel puțin pentru mine, muzica live trebuie să aibă mai mult decât sunet ireproșabil și scenografie dinamică. Și din acest punct de vedere mi-a plăcut mai mult recitalul inițial al serii, în care italienii de la Frozen Crown s-au chinuit să presteze ceva ce semăna a power metal (mă rog, pe Spotify suna acceptabil). Nu prea le-a ieșit tinerilor muzicieni, dar măcar au dat dovadă de pasiune. Chiar dacă recuzita (mă refer la coroana presupus înghețată care o făcea pe vocalistă să semene cu unul dintre regii morți din Stăpânul Inelelor) nu a fost mereu la înălțime. Dar prefer pasiunea imperfectă profesioniștilor care dau impresia că fac meseria doar pentru bani.