Campania primăriei Pitești contra cerșetoriei merge bine. Au fost date amenzi (care cel mai probabil nu vor fi plătite, pe principiul prinde orbul, scoate-i ochii). Și au fost descoperite cazurile sociale ale celor care cerșesc de nevoie. Aici am ceva speranțe de mai bine. Dar culmea mi se pare situația unui nene din Tulcea, care se laudă că face chiar și 1000 de lei pe zi. Evident, din banii ăștia, stă la hotel și plimbă doar cu taxiul. Lux pe care mă îndoiesc că și-l permit mulți dintre piteștenii miloși care-l ajută.
La vreo juma’ de an de când am anunțat, bucuros, că renovarea galeriei de artă din centrul Piteștiului s-a terminat, ea poate, în sfârșit, să fie vizitată. Asta după ce a fost reinaugurată de mărimile județului, cum se cade la o asemenea investiție, chiar dacă cei mai mulți bani au fost europeni, nu locali. Apropo de bani, dacă vă grăbiți, vreo lună accesul va fi gratuit. Eu chiar o să încerc să profit de gratuitate, săptămâna viitoare.
Și pentru că tot sunt pe modul cultural, sâmbăta asta, mai pe seară, are loc Noaptea Bibliotecii în Pitești. Astfel, de la 7 până spre miezul nopții sunt programate activități distractive și educative pe la Biblioteca Județeană. Începând cu vânătoarea de comori și terminând cu Moromeții 3. Bine, organizatorii dau dovadă și de adaptare la vremuri, drept pentru care va fi și un atelier de scriere chirilică. La câți suveraniști (a se citi proruși) avem, nu strică să fim pregătiți.
Gara din Ploiești a devenit subiect de controversă după ce statuia lui domnu’ Goe a fost vopsită în culorile curcubeului în cadrul unui festival de artă urbană. Ceea ce i-a enervat pe conservatori, care i-au acuzat pe edili că promovează cauza LGBT. Mi-a plăcut reacția primarului independent de acolo (i-am invidiat pe ploieșteni atunci când a fost ales), care a spus că un curcubeu va rămâne mereu un curcubeu, adică semn de vreme bună după ploaie. Sunt total de acord cu Mihai Polițeanu, pentru că și mie îmi place curcubeul (am și prins unul dublu astă vară la Balcic). Plus că trăiesc într-un oraș unde una din atracțiile principale este tot statuia unui băiețel, care a fost de mai multe ori îmbrăcat în culorile curcubeului (chiar Jean Paul Gaultier i-a făcut ținuta în 2015). Plus că, fără a avea, eu personal, vreo susținere specială pentru cauza LGBT, cred cu tărie în libertate și egalitate pentru toți.
De bine ce merge invazia Ucrainei, Rusia o ia pe urmele României ceaușiste. Astfel, pe fondul tot mai deselor lovituri ucrainene contra rafinăriilor invadatorilor, criza de carburanți a ajuns așa de mare, încât în unele regiuni este permisă alimentarea în baza numerelor de înmatriculare cu sau fără soț. În altele carburantul se dă cu rația. Situație care ar trebui să-i încânte pe putiniștii de la noi, care oricum sunt și nostalgici după Ceașcă. Și să-i facă să iasă din spatele ecranelor, acolo unde sunt viteji nevoie mare, și să plece din iadul globalist în raiul putinist. la benzină cu rația.
Apropo de războiul de la granița noastră, rușii derulează o campanie amplă de recrutare de mercenari din țările africane sub acoperirea unui casting pentru filme de acțiune destinat tinerilor de culoare. Aceștia sunt ademeniți cu promisiuni de bani și faimă, după care sunt trimiși pe post de carne de tun în prima linie, în Ucraina. Acolo unde speranța de viață se numără în minute.
Soția premierului spaniol va fi judecată pentru corupție. Firește, soțul doamnei Begoña Gómez
nu demisionează. Poate o fi luat lecții de la colegii socialiști din România, care nu au cuvântul “demisie” în vocabular, indiferent de gravitatea faptei pentru care sunt anchetați/judecați/condamnați.
Două italience au plătit 72 de euro pentru niște gustări, două Aperol și suplimentul de muzică la una dintre cele mai fițoase terase din Piața San Marco. Acum aproape 20 de ani, când am stat și eu la terasă în cea mai șmecheră parte a Veneției, am plătit sub 10 euro pentru o cafea și o Cola. Și atunci mi s-a părut scump, dar acum mi se pare exagerat. Dar știrea este că italienii au inventat o nouă taxă. Pe lângă coperto și servizio, acum cer bani și pe muzică.
Apropo de italieni, ministrul lor de externe n-are nimic mai bun de făcut decât să dea sfaturi tinerilor bărbați despre cum să-și aleagă soția. Adică mai bine „cu o fustă mai lungă, dar cu siguranță mai serioasă și mai de încredere”, decât cu una mai fermecătoare, care „a avut mulți iubiți și i-a părăsit”. Normal că ideile demne de alt secol ale fostului jurnalist Antonio Tajani au stârnit reacții negative în țara lui Versace și Armani, dar nu mă aștept la alte consecințe. Italienii au votat și vor vota conservatori, iar aceștia nu sunt foarte bucuroși de emanciparea femeii. De aia, pentru ei, e mai bună fusta mai lungă.
Pe de altă parte, însă, fusta lungă este interzisă la intrarea într-un magazin din Câmpia Turzii. Bine, dacă ne uităm la afișul de acolo, observăm oarece similitudini cu fustele largi ale femeilor de etnie rromă, deci e tot o discriminare. Deși patronul de acolo spunea că e vorba de o fustă de dansatoare de flamenco. Pentru că, se știe, Câmpia Turzii face mult mai mulți bani din showurile celebrului dans iberic decât din industria sârmei.
Cea mai bună pizzerie din lume nu este, surprinzător, nici în Italia și nici în US. Ci la Londra, undeva în vestul capitalei britanice. Și se numește Napoli on the road. Așa spune Food and Wine, în clasamentul pe anul în curs. În care, cumva normal, cele mai multe pizzerii bune sunt din Italia, după care vin cele din State. Eu am mâncat pizza și la Londra, și în US, dar nu se compară cu ceea ce găsești la un restaurant fără fițe, de preferință din afara zonei turistice, din Italia. Dar, mă rog, eu sunt doar un consumator oarecare, nu mare chef sau ziarist de mâncare, cum sunt cei care-au făcut clasamentul pe care-l citez.
Apropo de britanici, chiar dacă au cea mai bună pizzerie, pe ei îi interesează mai mult fotbalul. Iar știrea, neconfirmată oficial încă, potrivit căreia cel mai tare club din ultimii 15 ani ar fi fost găsit vinovat de mai bine de 100 de infracțiuni financiare face valuri peste tot. Se vorbește inclusiv de pierderea titlurilor pe care Manchester City le-a câștigat în această perioadă, ceea ce deja le dă vise frumoase fanilor lui Manchester United și Liverpool. Sincer, după ce am văzut atâtea mizerii în fotbal la nivel foarte înalt nu mă aștept decât la o amendă. Mare, dar perfect acceptabilă pentru șeicii care patronează al doilea club, ca popularitate și valoare de piață, din Manchester.
După luni de așteptare, s-a produs minunea și William Shatner a urcat pe scenă ca să cânte metal. Da, ați citit bine. La 95 de ani, Captain Kirk și-a pus geaca de piele, și-a luat prietenii instrumentiști și s-a apucat să presteze coveruri pe la Chicago, într-un club. Evident, vocea nu e de nivel Rob Halford sau Bruce Dickinson, dar prestația a fost o surpriză plăcută. Plus că a devenit cel mai vârstnic actor care cântă metal (Christopher Lee avea doar 88 de anișori când a făcut asta).
Și, că tot veni vorba de filme, am prestat săptămâna asta o peliculă spaniolă, numită Frontera. Care nu are comun cu mașina la care unii dintre noi, pasionați de auto, ne-am gândi, doar numele. Pentru că este vorbit nu doar în limba lui Cervantes, ci și în cele ale lui Goethe, Voltaire și Chopin. Ca să nu mai vorbim că e produs de catalani, cu bani europeni, deci cele mai multe replici sunt, firește, în limba lui Gaudi. Cât despre subiect, este legat de viața la granița dintre Spania lui Franco și Franța ocupată de naziști, pe fondul trecerii evreilor condamnați la lagărele de exterminare către sudul dătător de speranță. E un film destul de simplu, realist, bine interpretat, cu actori pe care-i știam, cel puțin din vedere, din serialele spaniole văzute în ultima vreme, de când mă chinui să depășesc nivelul de “una cerveza, por favor”. Dar partea cea mai importantă a peliculei, cea mereu actuală, este tema migrației, complicată și acum 80 și ceva de ani la fel ca și acum și, de altfel, la fel ca în toate epocile. De aceea filmul, deși istoric, este actual. Și, dacă ajunge prin România, merită să vă numărați printre foarte puținii săi spectatori. Vă va pune pe gânduri.